Pornesc blogul și privesc, nu fără o foarte puternică strângere de inimă, la logul ultimei mele intrări: 29 august. Cursorul clipește în dreptul datei calendaristice puternic ca un deget care pocnește zgomotos cu unghia în ecranul laptopului. “Uite aici! Vezi?” Pe 29 august publicam ultimul meu journal entry legat de progresul făcut cu noul meu job. Țin minte că la acea dată prognozam un “Lull”, adică “o stare de acalmie și de pace între două perioade cu activitate”, de regulă dintre una vântoasă și o posibilă urgie. Acum că privesc înapoi realizez cât de crasă mi-a fost subestimarea.

Coincindență sau nu, cu 24 ore înainte atât eu cât și destinul, finally!, ridicaserăm steagul alb al armistițiului. Peste tranșeele noastre se putea așeza praful. Eu îl iertasem pe Bărbos și el părea că se îndulcise vis a vis de mine. Pentru prima oară din 2018 încoace amândoi lăsaserăm armele să amuțească iar zorii minunați ai viitorului anunțau răsăritul unei ere de acalmie și de prosperitate pentru toată lumea. Războiul durase prea mult iar pacea avea un gust atât de dulce. “Ce mai faci scumpetea mea. N-ai idee cât de dor mi-a fost de tine. Doamne cât de dor mi-a fost de vocea ta, clopoțelul lui tati! Vorbește-mi să te aud, nu-mi vine să cred că ești tu? Povestește-mi de tine, de cum Îți merge la școală, vreau să aud tot! Vrei să mergem la terapie împreună? Orice, piticuț, aici mă găsești!”… Imediat după ce am încheiat conversația, copleșit de noutatea situației la care nu mă așteptasem deloc cu doar câteva minute înainte m-a podidit un plâns-fluviu pe care nu mi l-am mai putut opri nicum. Era inutil să i mă opun. De acolo de unde izvora șuvoiul părea un ocean de nesecat așa că m-am resemnat cu fața cuprinsă în palme. Trăiam un sentiment atât de plăcut și de moleșitor… Job nou, șefi absolut șocant de minunați, căpitan peste un proiect frumos, o echipă nouă și dinamică, tată din nou a două fete (nu cine știe ce handicapat de o jumătate de trup cuprins de delir că este dorit și iubit), pe scurt, Fortuna mi-a zâmbit cu tot chipul și fără fără niciun truc ascuns în mânecă sau cine știe ce mârșăvii. Era pe bune. I was back, baby. Am încheiat conversația cu cea mică, m-am așezat în dreptul oglinzii, mi-am permis un zâmbet ușurat, poate primul de la divorțul meu încoace și libertatea unui suflu lipsit complet de orice grijă și deodată am simțit că-mi ia foc toată partea de sus a scalpului. Un val fierbinte ca de lavă mi-a inundat tot interiorul craniului și mi-a venit să vomit în secunda doi. Oh, nu! Am știut-o instantaneu…

Dzeule, nu asta și mai ales, nu acum!… Lumină puternică. Migrenă criminală. Serviciul 112, cu ce vă putem fi de folos? … acționam din instinct ca o mașină pregătită o viață întreagă doar pentru catastrofa asta… “Iartă-mă, Marcele, dacă nu mai ajung spune-le că…”… udă-ți capul cu apă rece, pornește aerul condiționat… leșin… lumină, sirenă… leșin… voci familiare… deschid ochii și din acel moment, ușor ușor am repornit înregistrarea. Am trăit într-un film bizar și parcă al altuia, nicidecum al meu. Când m-am neadunat eram într-un spațiu complet necunoscut și dispărusem off grid pentru două săptămâni. Ceea ce urmat a fost rupt ca dintr-un film horror. Anyways, târziu mi s-a spus c-am ferit un super obuz într-un mod absolut miraculos și trebuie să-i cred. Chiar îi cred.

Într-o vineri, abia acum acum o săptămână, mi s-a redat dreptul la ceea ce mi se promisese în preziua atacului meu cerebral. Mai bine de două săptămâni am fost prezent altundeva, departe, într-un loc vid, complet lipsit de griji dar și de dragoste, suspendat într-un amestec lichid de amintiri, gânduri, voci și trăiri și judecat la bani mărunți, după fapte cel mai probabil căci dac-o faceai după gânduri eu nu mi-aș dat cine știe ce vreun mare pass, și asta cu cu toată indulgența. Cineva pare că m-a examinat cu atenție și și-a zis foarte critic că merit o a doua șansă. Gura mi-e la fel de spurcată ca-ntotdeauna dar sufletul mi-e curat, apparently. Mi-am recăpătat fetițele, amândouă îmi caută compania și asta mă face să zâmbesc cu gura roată, echipajul e pe punte, briza este constantă și din pupa, cerul e pătat cu câteva dâre neamenințătoare iar nava saltă veselă călare pe val fără nicio opreliște. După toate astea totul mi se pare o mare joacă de copil.

De câteva zile mă plimb pe dunetă în sus și-n jos cu mâinile duse la spate și zâmbesc, trust me, am și toate motivele, dealtfel. Viața mea s-a schimbat c-un Big Bang și c-un clean slate. Am pornit un nou capitol. Deacum am fetițele mele de-a stânga și de-a dreapta mea, o am pe Fortuna alături la braț și pe Poseidon în fața provei despicând valurile cu tridentul și cu așa aliați cine dracu se mai teme acum de mare? Unde? Voi ridicați cârpele sus, ya lazy buccaneers! Vedem noi unde…