... Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. A, salut! Iată-te, aici erai. Iartă-mă dacă nu te-am văzut… Ochii și limba îmi sunt tulburi iar sufletul zace-nghesuit într-un colț de bucătărie adunat în poziție fetală plâns și cu degetul în gură. De două zile gust meniul propus, încropit și pre aprobat în urmă cu câteva săptămâni de cǎtre altcineva, nu e creația mea, să ne-nțelegem, și undeva, între psalmul 4 și psa…am zis psalm? ăăă…voiam să-ți spun că undeva între ziua 4 și ziua 5 am devenit oleacă ceva mai religios. De fapt într-atât de religios încât ieri după ce-am încheiat programul de teste am fugit direct la Sf Iosif unde m-am azvârlit pe burtă cu picioarele lipite și cu brațele desfăcute ca pe cruce apoi am cerut îndurare, milă și izbăvirea de păcate de la Sfinții Escoffier, Bocuse și Le Cordon Bleu pentru toate ereziile băgate-n gură.

Dzeu mi-a mai demonstrat odată, înc-odată de parcă ar mai fi fost cumva nevoie, că poate să-mi tulbure pacea din suflet făcându-mi din nou praf universul cu toate legile lui fizice firești și cândva acceptate. Era un flex de care efectiv nu mai aveam nevoie. Știam că poate. Poate orice. Priveam în jurul meu și totul îmi era de nerecunoscut. Profeția se adeverise, Mehdi cu armatele sale întunecase orizonturile iar cerul era cuprins de flăcări. Bucătăria mi se cutremura apocaliptic, crucea de pe peretele barului era întoarsă, apuc mânerul ușii pe care o împing, pășesc în slow-mo pe trotuar, în urechi aud un cor gregorian, mai fac doi pași, mă prăbușesc în genunchi cu mucii întinși pe gură, ochii îmi sunt înlăcrimați și îndreptați spre ceruri. Strâng pumnii până mi-i albesc apoi urlu spre Bărbos. Why, God, why me?!!! Mi-ai luat soția, copiii și acum îmi iei fundurile și sosurile? Mda, te-ai prins… trebuie să refac… well, tot. Niciun strop din iadul ăla culinar propus n-a trecut de proba cu apa sfințită de Vichy. Partea bună e că acum măcar înțeleg și eu ce se așteaptă lumea de la mine și asta-n sine e un câștig, e mai mult decât nimic. Și ar mai fi ceva ce mi s-a confirmat dincolo de orice tăgadă iar acel ceva e că diavolul chiar există.

Am trăit un moment Keanu Rieves căci l-am văzut cu ochii mei încarnat în trupul autorului blasfemiei care-mi râdea în nas mestecând în fierturi, explicându-mi savant cum ar trebui să-mi fac eu meseria, răsturnându-mi toate crezurile în același timp și luând cuvintele sfintei bucătării franceze în tărbacă. Mi-a mutilat și sodomizat fondurile sub privirile mele neputincioase după cum îi venea la gură și-n fapte împroșcând în juru-i pucioasă și gazuri împuțite de se ofileau florile vecinilor de deasupra. De fapt, la un moment dat chiar a căzut o jardinieră de la etajul trei sau patru. Bine că n-a omorât pe nimeni. Bănuiala mi s-a adeverit. Ucigă-l toaca undeva și cândva a intoxicat meseria de chef cu milioane de profeții false iar otrava ereziei s-a răspândit atât de puternic încât nu există apă sfințită sau rugăciuni care s-o mai stârpească definitiv. Antihristul e binemersi printre noi. E o bătălie la fel de câștigată de împărat pe cât a fost și cea purtată la porțile Constantinopolului cu Mehmed II. Ai idee cu câte abominații m-am confruntat și chinuit să le-ndrept de-a lungul carierei mele de chef? Un grăjdar suit pe un cal de unul singur nu mai poate participa în veci la un concurs de echitație sportivă căci nimeni și nimic nu-i mai îndreaptă manierismul dobândit accidental. Nu mai stă ăla vreodată-n șeaua calului ca un lord nici dacă-l îmbălsămezi în super glue. Nu ajungi în veci ofițer de highway patrol dacă te-ai mai urcat vreodată pe o motocicletă înainte de recrutarea în rândul forțelor de ordine. Pentru ei ești o cauză pierdută. Nimeni nu-ți mai poate îndrepta reflexele căpătate instinctiv. Așa e și-ntr-o bucătărie.

domine, misere animae meae…