Am preluat puntea de comandă a unui nou restaurant și de două zile fac eforturi serioase să mă familiarizez pe repede înainte cu meniul pus sub nas și care, în mod aparent, în mare parte a și fost deja gătit, testat și pre-aprobat ceea ce face să mă cam scarpin acum în creștetul capului. Am, desigur, libertatea de a umbla la el, însă în niște limite. Trebuie să înțeleg meniul propus și sunt convins că proprietarul a insistat asupra acestui aspect doar ca să mai economisească ceva timp și resurse. E ca și cum aș traduce hieroglifele altuia. Mă simt ca-n bancul cu scribul care-și întreabă faraonul: “Boss, cum se scrie faraonul faraonilor? Trei coaie și o pulă sau două coaie și trei puli?” Nu-i îmbucurător deloc dar admit că-i un posibil schelet cu care aș putea lucra. Pe deoparte e de bine că m-am trezit cu el sub nas căci așa-mi pot face și eu o idee rapidă atât despre preferințele culinare al investitorului cât și despre așteptările lui de la mine, iar pe de altă parte e și o veste proastă căci mă constrânge totodată să-mi ajustez stilul și vocea interioară ca să-i pot reproduce farfuriile așa cum au fost ele gândite și agreate. O parte le-am gustat întâmplător și mi-au cam ridicat sprâncenele dar overall n-a fost nimic dramatic.

Vezi tu, un meniu deja aprobat e fix ca noua ta iubită care-ți cere s-o ciufulești în așternuturi la fel de apăsat și de rough ca și fostul. E greu și foarte frustrant. Le-am puricat pe îndelete, preparat după preparat, și nu mi-a luat mult până mi-am construit în minte portretul-robot al fiecărui autor ascuns din spatele lui. Forensic investigation, nu alta. Omul este un animal al obiceiurilor repetate inconștient, indiferent de meseria sa sau de mediul din care provine fiecare are un așa-zis manierism în tot ceea ce face iar bucătarii nu fac excepție. Aceeași școală, deci aceeași bază, aceeași rețetă doar că suflet, viziune, talent și intelect diferite și ce să vezi, 10 bucătari? 10 preparate. Fiecare-și capătă cu timpul o semnătură proprie. Idealul este să lucrezi cu 10 bucătari, c-o singură rețetă și c-un singur gust. Al meu. Eu girez preparatul, eu am ultimul cuvânt și e nenegociabil. Asta pornind de la premiza că preparatul e unul legitim ceea ce nu e cazul în situați mea. Am citit niște bizarerii care m-au tulburat, ca să fiu cât de cât elegant, dar recuperabile. Studiul e mai degrabă dedicat decriptării viitorilor mei colegi, autorii poveștilor din meniu. Cu cine am deaface în realitate? Pornesc de la asocierea de ingrediente propusă (un mare giveaway din start), după aceea mă concentrez asupra tehnicilor propuse și sfârșesc cu mirodeniile din preparat. Adică le evaluez imaginația, nivelul de pregătire și, la urmă, controlul. Competențele. Who’s who? Mi-am dat seama imediat c-o să am serios de furcă cu unii dintre autori care deși ar avea în mod vădit experiență în bucătărie, nu zic nu, în cazul de față s-au aruncat mult prea vitejește în ceva ce-i depășește serios. Au sesizat oportunitatea, au vrut să demonstreze sau să se afirme, nu-i condamn, însă s-au aventurat prea în larg și drept urmare s-au rătăcit în largul mării. Pe unul, în mod special, l-am remarcat imediat și mi-am dat seama că l-am și cunoscut în carne și oase fără însă s-o realizez… era tipul tăcut și care-mi arunca priviri ciudate… Sunt căpitan de vas și I don’t give a fuck; it’s my way or the highway. Am de gând să balansez fiecare rețetă așa cum consider eu că trebuie gătită și dacă e cazul am s-o mătrășesc de tot. Mi se fâlfâie. Nu va fi ușor deloc, o admit, în primele zile o să flocăiesc o grămadă de orgolii dar n-am de ales, trebuie să le arăt cu cine au deaface c-altfel o să mă confrunt c-o răzvrătire-n mijlocul mării. Am o navă de dus în port și acolo o s-ajungă. Sunt curios pe cine-l voi bălăngăni primul de catarg…

bucurești