The man, the myth, the legend. Țigara neterminată cade la picioarele lui pe pavajul gri unde e mutilată apăsat cu talpa botinelor Belstaff pe care dacă le-ai studia mai atent îți va fi limpede c-au văzut multe la viața lor. Zăbovește câteva clipe cu privirile pironite pe înscrisul de deasupra porții apoi apucă mânerul din inox și trage hotărât de el. Muncitorii de la parter îl salută în tăcere dând din cap văzându-și imediat mai departe de treburile lor pentru c-are căutătura unui om cu o misiune serioasă și-n calea căruia nu ai vrea să stai. Lasă-i pe ăia de sus să-și bată capul cu diliul ăsta, ce să se bage ei ca proștii. Poartă o haină de piele vintage peste care e petrecută în bandulieră o geantă lunguiață și cară-n mână o cască de motocicletă denumită foarte sugestiv “bandit”. He means business, and it’s not exactly the kindest one. Pașii lui grei rezonează amenințător pe treptele metalice în timp ce le urcă fără grabă iar de îndată ce a ajuns în capul scării împinge o ușă prin care pășește-n interiorul încăperii în care se mai aud doar oalele bolborosind căci toate sufletele îl așteaptă tăcute și lipite de mesele de lucru de unde-l țintuiesc ca și paralizate. Au și de ce căci în fața lor a apărut o fantomă, un ronin, un bărbat-val proaspăt redevenit samurai. Officer on deck. Cool, nu? În Japonia feudală un războinic samurai care își pierdea stăpânul, denumit și “daimyo”, cădea în dizgrație și devenea în mod automat un bărbat-val (ro – val , nin-bărbat). Un chef asta și este până la capăt, un samurai-ronin care-și schimbă-n buclă statutul în funcție de norocul personal, talent sau de trenduri capricioase. Din era shogunilor încoa’ lucrurile s-au mai schimbat căci astăzi un chef devenit ronin e fix caca-vax, nu-i cine știe ce mare dramă demnă de Kurosawa, nimeni nu-și mai ia viața-n Pața Matache, nimeni nu-și mai rupe katana demonstrativ în public, azi un ronin modern e doar un samurai șomer în căutare de un alt daimyo rezonabil la picioarele căruia (odată ce-l va fi și găsit dacă are bulan) îi va așterne cuțitele jurându-i-se solemn c-o să-i slujească până la seppuku sarmalele fusion și clătitele reinterpretate. Adevărul este că-n spatele imaginii plină de glam clădită de Hollywood extrem de puțin chefi au vieți într-atât de cinematice pe cât ne aburește el c-ar fi în toate filmele alea proaste în care un el sau o ea, desigur că rebeli și hot as fuck, vezi Doamne, intră aiurea într-o hazna de șaormerie plină de gândaci (sau chiar de lux dar în picaj) toacă trei cepe, așează o lingură de ceva gătit sous-vide pe o farfurie, lângă acel ceva toarnă dramatic un ulei infuzat, așează cu lupa doi floci micro pe o melodie epică și deodată le sar telefoanele din furcă c-au luat Steaua Michelin umplându-se, astfel, în numai 120 minute de stropii maro și frumos mirositori ai gloriei absolute. Gata, de acum sunt super stars. Fâs, albina! Să zicem că ești bulănos și că te-ai nimerit pe un trend culinar care te-a scos din anonimat super rapid. Numără până la zece și apare pe tik-tok cine știe ce cotlet de cactus prăjit care te pulverizează-n secunda doi pe tine și toată investiția făcută de ajungi în stradă în mai puțin de 1 an. Next. No country for old food. Nu pot uita ever imaginea unui bucătar venit la mine la un interviu pentru un job, avea un abces cât o piersică. Era un bărbat în toată firea, bătea în 65 și-și futuse mai toată viața într-o popotă militară. Știa să mestece în marmide dar nu știa să-ntoarcă un crevete-n tigaie. Era un dinozaur și o știam amândoi. L-am privit la fel cum a privit și șobolanul la ultimul Tyrannosaurus Rex înainte ca acesta să-și dea duhul imediat după bubuiala asteroidului în Yucatan. Tu o să ajungi la Antipa iar eu o să ajung un cal în câteva milioane de ani. Ce să-ți zic, la plecare n-avea bani la el nici de un bilet de tramvai… I-am dat eu și am plusat și cu un pachet de țigări. Nu corespundea… Viața mea ar fi fost, poate, la fel de lipsită de glorie ca a majorității chefilor pe care i-am cunoscut de-a lungul vremii dacă a mea nu s-ar fi combinat atât de letal cu Le Cordon Bleu, un scorpion, cu un Porsche, cu aventuri prin deșerturi sau pe mări, cu călătorii prin lumea largă și cu toate femeile de care m-am îndrăgostit până la ora la care-ți scriu… long story, greu de povestit acu’ și-n numai două vorbe… Ești curios să afli ce-i aia o viață de chef? Citește-mă aici sau dacă mai ai ceva timp pe mână caută să vezi filmul “The Menu” sau serialul “The Bear” și abia de atunci o să-ncepi să cam pricepi (cât de cât și never pe deplin dinafara unei bucătării) cam care-i cu adevărat prețul pe care ți-l cere Caronu’ culinar dacă vrei să treci Stix-ul meseriei ăsteia care-i cel mai adesea aberant de ingrată față de sacrificiile pe care le faci. Concluziile le tragi tu după. Bref, meseria de chef este cel mai rapid mod în care-ți poți prăji iremediabil circuitele, fute spatele, ucide visele, bea ficații, paradi complet relația de acasă, îmbătrâni 30 ani în numai 5 și dezamăgi definitiv copilul din tine… Burnout total, agent orange, ville chauve, dar cu toate astea, în mod paradoxal, dacă m-ai întreba vreodată răspunsul meu va fi că n-aș lăsa-o niciodată pentru o alta. O găsesc că este pur și simplu intoxicantă. De ce? Greu de explicat. Mai treci pe aici căci de acum înainte am să-mi documentez experiența așa cum o s-o trăiesc, zi de zi, cu bunele și cu relele ei într-un soi de jurnal de bord. De ceva vreme încoace negociam cu o doamnă-investitor preluarea postului de headchef în noul ei restaurant. Apoi din senin a aparut ca de nicăieri un alt operator mai agresiv și ceva mai convingător și pe care l-am favorizat dintr-un singur motiv și ăla nu e-n mod necesar banii. Niciodată n-am pus banii pe primul loc. Motivul va rǎmâne ascuns, ma priveşte. Anyfuck, vestea este că de azi bărbatul-val de ieri a redevenit samurai, am preluat un vas pe care m-am jurat c-o să-l duc safe and sound la destinație și de acum înainte aici o să-mi aștern povestea călătoriei.

ありがとう