Fără să am cine știe ce cunoștințe în numerologie (ca să nu zic deloc) ci mai degrabă în lumea gastronomiei, dar dotat c-un ochi adeseori obositor de atent de detalii, mi-a fost imposibil să trec cu vederea peste recurența deja obsedantă a numărului prim 3 de care mă-mpiedic, parcă, la tot pasul indiferent de obiectul studiului meu. Nu parcă, mint, chiar e la tot pasul și, spre deosebire de faimosul Waldo, nu-mi ia prea mult până-l găsesc. Sunt Chef de Cuisine Espagnole, sună pompos, n’est pas? Oficial, titlul meu este Chef de Cocina Espanola, iar în română titlul are o rezonanță foarte amuzantă dar adeseori dureros de adevărată când vine vorba de viața mea privată care pe alocuri are glamourul unei cocine. Whatever, oficial sunt specialist în mâncare spaniolă iar prima chestie care-ți vine-n minte când te gândești la ea este tapas-ul. Mă rog, la noțiunea generică de tapas, nu la o rețetă anume. O cimilitură. Denumirea vine din evul mediu de la crâșmarii care dădeau cep din timp butoiului cu vin roșu pe care mai apoi îl turnau în pocale ca să se trezească, iar ca să nu intre muștele în băuturi obișnuiau să le acopere cu o felie de pâine, adică puneau un capac, un tapa. Capac. Cu timpul le-a trecut prin cap să așeze algo (ceva) deasupra pâinii, un queso curado, un jamon și, voila, iaca cum astăzi halim anecdote istorice ignoranți până la Dzeu feeling entitled as fuck. Un “capac” este compus (in genere) din trei elemente vizibile cu ochiul liber: un vehicul (pâine, cruton de ceva, cartof, nacho, mierda, nu contează) și două “remorcuțe” sau toppings (brânză și peltea, jamon și ceva, tomate și ulei, anchoa și murături etc) întinse pe tăvi în combinate de 3 luate câte k în absolut toate tavernele Spaniei de la nord la sud și de la est la vest. OK, dacă ești un chef inventiv poți strecura printre componentele vizibile un mic univers de multe alte ingrediente, depinde de tehnici și de costuri, însă la prima vedere sunt doar 3 mari și late. Las tapas-urile deoparte și constat că ori de câte ori mă documentez asupra vreunei rețete sau asupra vreunei bucătării în general țup-țup hop 3 apare din nou, dar sub formă de mirepoix, și acest mic detaliu mi-a atras atenția în mod particular. De ce 3 și nu 5 sau 8? Că-i bucătărie hindi, franceză, italiană, cajună, portoricană, braziliană, arabă (middle eastern), persană, nordică, rusă, africană (de oriunde) sau chineză, fâs, it doesn’t matter, really, inexplicabil toate, dar absolut toate pornesc c-o triadă de legume cunoscută și sub denumirea de sfânta treime. De când i-am remarcat prezența lui 3 am început să-l văd pretutindeni, nu numai în potol. Nene, e perfid de lăbărțat fix sub nasurile noastre în patul conjugal (menage a trois), în religie (“in nomine patris et filii et spiritus sancti”), în fashion (regula celei de-a treia piesă care te face sofisticat), în artă, în arhitectură, în lumina semafoarelor, în desenele copiilor, sau (după posibilități) în bunurile familiei (mașina lui, mașina ei și mașina noastră), ocultul număr 3 lovește necruțător peste tot. Mă doare capul. Numărul 3 e naștere, viață și moarte, e trimestru (că-s rapoarte financiare) sau multiplu de 3 x 3 luni la sarcinile uterine, e în 3 ceasuri rele sau în nu mai puțin neliniștitoarea “a treia oară-i cu noroc”, în ciclul diurn compus din dimineață, prânz și seară, e-n cele 24 ore toate divizibile cu 3, e fuckin’ everywhere și m-a luat amețeala ca atunci când îți dorești un Mini, să zicem, și imediat după aceea începi și-l vezi peste tot în trafic și la toate bordurile și semafoarele. Ce-i atât de special la numărul ăsta? În numerologie 3 e asociat cu creativitatea, cu comunicarea și cu intuiția, sau cu înțelepciunea, cunoștințele și cu înțelegerea. Mă rog, să mă cac în interpretările lor căci cine pizda mă-sii a cunoscut o persoană creativă, comunicativă, înțeleaptă, intuitivă, atotcunoscătoare și înțelegătoare în același timp? Cunoașterea îți spune că tomata e un fruct iar înțelepciunea te sfătuiește să n-o integrezi într-o salată de fructe, nu? Ei, bine, atunci cum dracu îți explici asta: cunoașterea îți spune că Cycy (sic!) colega ta penală și nemăritată, are open buffet la păsărică iar înțelepciunea îți urlă-n cap să nu dai cu botul pe la curul ei că te ia dracu’ și cu toate astea tot te bagi în căcat ca țânțarul în lampa electrică? Anyfuck, dacă numerologii încă nu s-au pus de acord bucătarii, ceva mai diplomați, au găsit o cale de mijloc: au căzut de acord că 3 este numărul ideal de ingrediente cu care se pornește un preparat dar din delicatețe s-au abținut să le și nominalizeze lăsându-i acest drept fiecărei bucătării în parte care și le-a hotărât, în mod independent cam care ar fi și acelea fiecare după cum a tăiat-o capul. Istoria ne-a învățat că europenii au început să se spele la fund cam târzior așa că e de bun simț să privesc cu interes la culturile ceva mai vechi și mai sofisticate ca la părinții sfintei treimi culinare dar cam ca-n majoritatea marilor invenții, undeva în secolul XVIII un anume Gaston-Pierre-Charles de Lévis-Lomagne, duce de Mirepoix, un mare influencer al vremurilor sale și, muy importante, un european din Europa poleită cu aur (nu din aia ruptă-n cur), i-a dat un nume ilustrului amestec de trei legume și mulțumită unui PR mai bun astăzi noi învățăm că el a inventat apa caldă-n oale. Mirepoix, soffrito, sofrito, włoszczyzna, suppengrun, recaito, just to name a few, sunt rețete de trei ingrediente cu care se pornesc preparatele iar proporțiile obligatorii sunt de 1:1:2, cu greutate pe componenta cea mai dulce care în general e ceapa. În Europa nordică poate fi și morcovul pentru că, nu-i așa, nu te poți căca în gusturile omului. Crezi că importanța numărului trei se oprește aici? Te-nșeli. Lasă mirepoix-ul sufletului, toarnă-ți un pahar de chardonnay și dă-l peste cap căci numărul trei lovește din nou. Mâncarea, exact ca și parfumul, are trei note: una de bază, una medie și una înaltă. Prima este hotărâtă de ingredientele alese… Să alegem, bunăoară, cireșe și castravete. Ai combinat dulceața cireșelor și obrăznicia și freschețea unui castravete de seră iar asta-ți este baza salatei, căci pare una, nu? Bun, unde vrei s-o duci? Aici pășim în teritoriul notelor medii, adică intervenim și controlăm gustul. O faci mai dulce, mai iute, mai acidă, îi temperezi dulceața cu sare, adaugi miere sau suc de rodie, piper sau ardei iute, adaugi capere sau tomate seci, ridiche sau andive … Dzeu cu mila. Pasul final și nota înaltă de care-ți pomeneam este întotdeauna o semnătura identitar-culturală. Mărar, coriandru, ghimbir, tahini, susan, pătrunjel, ceapă verde, mentă, scorțișoară, tonka, sumak, lime, fulgi de ardei iute de toate neamurile, lămâie sau portocală, cuișoare sau nucșoară, în combinații peste combinații și proporții care variază, toate dictate, in genere, de cultura căreia îi aparții. Asta reprezintă nota înaltă. Gata, m-am enervat, ia că-mi schimb puțin tempo-ul și mă apuc să studiez “umpicuț” bucătăria chineză care-i foarte sofisticată. Nu-ncep eu bine și cât ai zice 三 (Sān – sau 3) mă-npiedic de să-mi rup nasul iarăși într-un mare și supergeneros familiar număr 3. Et tu Brute?! Citesc uimit de “cei trei piloni culinari” pe care se sprijină marea gastronomie sino-asiatică. When, zhao și wogh. Uatdefac?! Simt că-mi pierd mințile și blestem de trei ori în timp ce-mi mai torn un pahar de vin.

Chinezii, deh, civilizație milenară, sunt ușor mai adânci când vorbesc despre absolut orice e legat de noi așa că subiectul nostru nu face excepție. Dacă un munte are un vârf și două poale, așa sunt și alegerile noastre, nu, însă ceea ce găsesc că e foarte interesant este ceea ce consideră ei că reprezintă bazele formațiunii muntoase. “When“ este necesitatea, urgența, și pe acest pilon s-au construit mii de soluții convenabile menite să-i pună capăt. Că-s preparate calde ca pasiunea latinilor sau bocnă ca inima fostei, în general sunt mâncăruri rapide, lipsite de glam și ușor de consumat cum ar fi cornulețele umplute și prăjite sau fierte, bao, prietena ei curvă care-ți face avansuri la petreceri, adică descrie genul de mâncare care te scoate din poziția fetală și care-ți readuce luciditatea-n cap sau, ca s-o descriu mai colorat, e colegul de la HR pe care-l înghesui în buda clubului la un team building sau ca o labă făcută la timpul ei. “When” este soluția scurtă, fără cine știe ce importanță dar satisfăcătoare. “Zhao” este o alegere cumpătată, cu judecată, strategică și pe pilonul ăsta ai să găsești preparate pe care ți le gătești din timp și pe care le consumi cu mare plăcere și fără nicio grijă. “Zhao” este mâncarea de casă, tihnită, iubită, elaborată cu dragoste, gătită inginerește și cu multă atenție, este sățioasă, este croită pe sufletul tău. Cu alte cuvinte, “Zhao” este tatăl copiilor tăi, este cel care-ți cumpără casa, toate gențile de firmă, mașina viselor și pantofii Valentino, este cel care te odihnește dar care te și pregătește pentru festinul ce va urma divorțului pe care i-l vei băga sub nas pe motiv c-ai evoluat din aleasa inimii sale în reptila mirobolantă cu vârstă enigmatică pe care o admiri în oglindă în fiecare dimineață și că el moare tot babuin sau, ca să fim fair, “Zhao” este soția fidelă și amazoana de la brațul tău, sclipitoare, frumoasă și iubitoare, femeia pe care cu toții ne-o visăm, și de care din motive complet străine te-ai decis să te desparți pentru cioara înțâțată și buzată de 20 ani care o să te umple de fericire. Trilogia noastră se-ncheie cu “Wogh” care, o la la, mon cheri, dragul de el, este sclifoseala, alintul, capriciul, desfătarea, iluzia, răsfățul, este “the ultimate bășin”, este mâncarea-statement (cică) a inimii, este surpriza exploratorului care (de regulă – și lumea ignoră acest mic detaliu) moare la izvoarele fluviului Zambezi, este potolul nonsens, este bucuria cardiologului și festinul favorit al băncilor creditoare, este lacrimi de tristețe-n pernă, este antricot de stridii cu ochiu la rechin, salata cu prepuț de inorog, caviar de specii pe cale de dispariție și oo de curcubeu, “wogh” este epitoma lui a mânca ore-n șir fără să te-ngrași sau să te saturi pentru că are zero calorii, este 69-le bucătăriei, e genul de mâncare pe care-l pui în gură și când achiți nota care miroase a trufă și e imensă cât o rată la casă constați că-ți cântă mațele. O achiți tremurând, îți iei mândra la braț, îți propui s-o regulezi de toată investiția, o duci acasă, îi dai două numere blegi și apoi te-nchizi în baie unde te așezi pe budă și visezi la “zhao”, adică la o ciorbă de fasole cu ciolan gătită cu dragoste. “Wogh” este the dark side of our nature, este gâdilătoarea orgoliilor noastre inflamate fără cine știe ce noimă, este opusul tihnei, este capriciul iluziei că suntem speciali în ochii universului, este ideea aia genial-idioată care-ți va schimba destinul iremediabil, “wogh” este blanc-ul din formularul idilei întrerupte de pe vremea când erai puștoaică sau puști și pe care la 40 ani îl pictezi cât mai viu colorat deși undeva în adâncul judecății e o voce care-ți dă palme că ești prost făcut căcat, “wogh” este acel “what if”, întrebare al cărui răspuns forțat oniric ți l-ai formulat pe ciuperci sau, ca s-o scurtez, “wogh” este o oglindă mincinoasă, o balivernă frumoasă dar și închizătoare de ciclu. Privește de jur-împrejur la oamenii de lângă tine, ce vezi? Ai să constați că mai toți au dat sau urmează inevitabil să dea cu osia “wogh”-ului de gard până se aleg (ori s-au ales deja) cu mâna-n 三 (Sān – sau 3) pitagoreic și nu-i poți opri pentru c-așa le stă în fire. Nu mă-nțelege greșit, încă n-am descâlcit obsesia noastră pentru numărul 3 dar ceea ce mi-e de acum extrem de limpede e că doar înțelepții își clădesc fortărețele pe piscuri.

My 三 cents…

Schitu Măgureanu