50. Wow, nu-mi vine a crede c-am ajuns aici. Foarte curând serbez cea de-a 619-a mea lună plină, sau “badr”, cum i se mai spune în arabă. Acum când privesc în urmă mi se pare c-am trăit atât de puțin încât am simțit nevoia să-mi măsor existența în altceva iar dintre toate unitățile la care puteam apela, absolut din senin, am hotărât să-mi măsor jumătatea de veac în “luni pline”. De ce? De chichi-fason. Pentru simplul motiv că cifra de 619 e cât de cât satisfăcător de mai mare ca mult mai banalul 50. Și-n plus de asta e și ceva mai poetică, nu găsești? M-am născut noaptea sub lumina ei, am visat sub lumina ei, am iubit sub lumina ei, am băut enorm sub lumina ei, am sperat și disperat sub lumina ei, am plâns sub lumina ei așa că de ce nu mi-aș măsura timpul petrecut aici invocând-o ca și martor-narator al poveștilor mele? Dar de ce îmi măsor viața în luni (mai ales pline) și nu în sori? Păi e simplu… Culmea e că deși țin minte mai toate zilele cu soare din viața mea (vorba vine căci de ceva timp alea sunt cam de tot căcatul), când vine vorba de sutele mele de luni pline, jur că memoria mea s-a agățat ca scaiul de doar patru dintre ele. Să mă tai și nu mi le explic, pot doar specula, dar dau bine pe blog pentru că sunt scurte. Acum, ca s-o dau ceva mai sofisticatămă, tu ce nuanțe (sau shades – sic!-) ai prefera? Pe cele ale nopții sau pe cele ale zilei? 1001 nopții sau 1001 de zile lucrătoare? Eu prefer nopțile, nu pentru c-aș fi un musulman de carton ci pentru că le găsesc mai sexy ca lumina zilei. În cazul meu, cu cele câteva luni pline memorate aiurea cartea s-ar numi, cel mai probabil, “decât 4 nopți”, deci ar fi un soi de short version al epopeii Sehrezadei. Ce? Nu-ți place? Fuck you! Până la urmă e blogul meu și aici scriu despre ce vreau eu, cât și cum vreau eu. Nu-s cine știe ce Henry Miller, stai calm, sunt perfect conștient de asta. ‘Păi hai să-ncepem…

Badr 248. Se făcea că eram cu părinții și frații mei în Latakia, Siria, era 1994, Hafez Al Assad era încă președinte și fiul său, Bassel, succesorul nominalizat, Allahu’erhamu, decedase de câteva luni. Cerul era uns cu catran, apa Mediteranei era ca uleiul, eu pluteam pe spate cu pieptul gol, îmbrăcat doar blugi și indiferent cât mi-o propusesem nu mi-o puteam scoate din gând nici să mă pici cu ceară. Amintirea săruturilor ei mă îmi ardea obrajii. Din ziua în care am plecat silit de tata în vacanța cu ai mei absolut nimic nu-mi mai priise indiferent cât s-a străduit, miskiin. Dorul de ea mă mistuia atât de tare încât apa efectiv clocotea ridicând aburi de jur-împrejurul meu. Minute-n șir fixasem discul ăla aprins cu privirile un nebun visând în capul meu de îndrăgostit c-am s-o trezesc din somn, c-am s-o ademenesc telepatic la geam ca Luceafărul lui Eminescu și când ea își va fi ridicat privirile spre cer îmi va auzi-n gânduri iubirea și aleanul pe care i le nutream izvorâte precum gheizerele islandeze din fiecare sfânt atom care mă compunea. Era noaptea perfectă cu setup de filme romantice. Luna desena pe apele calme o linie care-mi unea tălpile cu ea, în depărtare, de pe terasa restaurantului unde-mi lăsasem familia, răsuna în vaiete armonioase piesa Sen Gelmez Oldun făcută faimoasă de un film egiptean intitulat “Noaptea în care am prins-o pe Leila”… Dar ce să vezi, unu-i planul și alta-i realitatea, n’est pas? Cum steteam io așea și mă scremeam din toată ființa mea poetică să-i trimit acel SMS pre-GSM byroniano-eminescian iaca cum apare de niciunde un angajat al hotelului care-n drumul lui către Dzeu știe unde îl ia gura pe dinainte făcându-mi harcea-parcea toată comunicarea aia specială aruncându-mi-o foarte chill c-ar fi mai înțelept din partea mea să plutesc ceva mai hăis și-nspre nisip pe motiv că nu tot timpul, ci doar ocazional, mai trece pe acolo câte un “samak alqirsh”… Ce alea?!!! Rechin?!!! După terifiantul “Jaws” al lui Spielberg care-mi futu pe viață toată atracția pentru apă de-mi dădu coșmare și-ncă-mi mai dă, arză-l-ar focu’?… Ce iubăreala sufletului, am lăsat-o baltă-n mare toată când am ieșit torpilă pe mal direct pe spate și cu dâră de cerneală în siaj, exact așa cum plutisem mai înainte, cam cum sar pe banchiză pinguinii fugăriți de leoparzii de mare. Ofticat, am tras o flegmă-n nisip și dădeam roată degeaba cu privirile după un prosop căci uitasem complet că scalda mea fusese un simplu capriciu de îndrăgostit. Message still pending pentru că nici până azi n-am primit confirmarea de “sent”… Halal amintire…

Badr 285. Alep. Era miezul nopții în Cartierul Armenesc și pășeam ca un condamnat la moarte pe asfaltul fierbinte și parfumat cu toate miresmele plăcute și neplăcute ale resturilor de fructe și de zarzavaturi uitate-n spate de negustorii cu tarabele lor mobile. Eram însoțit de verii și de unchii mei care luaseră hotărârea pe loc să ieșim la un “mishwar” (un soi de paseo, o hoinăreală la pas mărunt) după masa bogată și târzie (să-i zicem un after-dinner, dealtfel ceva absolut comun prin părțile alea de codru) întinsă de vară-mea, A3had, săraca, nu cu mult timp înainte. Adevărul era că făcusem o burtă ca de purice sătul de la atâta mâncare și mă mistuiau niște bășini cumplite așa c-atât eu cât și ceilalți am îmbrățișat ideea de a face un picuț de mișcare cu foarte foarte mult entuziasm. Eroarea mea de judecată avea să mă muște teribil de dos. În loc să mă scuz și să mă duc la toaletă am levitat primul la ușă. Error 404… nu reușisem să pun distanță între mine și ai mei sub nicio formă pentru că ba unul, ba altul, grăbeau pasul din politețe ca să-i țină companie fiului unchiului lor. Nu se cădea să mă lase de izbeliște, nu? Fals… Pe stradă, puneam frână să admir vreun oblon venețian, se opreau și ei. Traversam curios să admir o vitrină, mă trezeam instantaneu cu cineva lângă mine. Priveam la luna aia plină mare cât un munte, practic, cea mai mare lună plină pe care o văzusem vreodată și mă treceau toate apele. O imploram să-mi sară-n ajutor cu lacrimi în ochi. Acum, un expert level hummous consumer știe că spurcăciunile post digeste vin ambalate în fel și chip: unele sunt fioroase și tăcute, sunt supersonice, subsonice, green dragons înfășurătoare, angel killers, planet erasers, meterorite launchers etc (nu e loc de explicații) așa că orice predicție matematică exactă legată de consecințe este doar un vis nebun. Niciodată nu știi ce eliberezi fără să lansezi în prealabil cel puțin două drone de recunoaștere… Degeaba-mi ticluisem în cap tot felul de strategii și planuri despre cum am să scap pe furiș de scârnăviile alea care-mi tulburaseră toată dumnezeirea căci spre disperarea mea toate mi se duceau, rând pe rând, pe aripile vântului. Mă refer doar la planuri pentru că satanele din măruntaiele mele se țineau cu ghearele de ușa curului meu pe motiv de companie civilă în target zone a subsemnatului. Planul A era să le trag hoțește, pervers, oprindu-mă discret pe la câte un colț doar ca să las ceva spațiu între mine și companionii mei. Mă opream să-mi leg șireturile, fâs (vorba vine), toți se opreau să mă aștepte. Mă oprisem de atâtea ori fără succes încât le băgasem probabil ideea în cap că fiul unchiului e un retard care nu-și poate lega șireturile ca toată lumea. Indiferent de unde bătea lumina, că era lumina lunii pline sau a felinarului, eram singurul om de pe planetă cu șapte umbre zi și noapte. În cultura arabă cântatul la trombofonu maro în public e considerat ceva extrem de umilitor astfel că orice broască călcată zgomotos cu martori e ditamai faux-pas-ul. Acum înțelegi gravitatea situației? Un 3-2-1-lauch neinspirat te umple de rușine pe viață, intri în folclor și, trust me, nu vrei asta. Ca soarta să-mi râdă-n nas parcă și mai tare, în acea noapte condițiile pentru astfel de probleme erau desenate parcă-n rai, erau perfecte; temperatură ideală, adiere de vânt plăcut din față, martori eram doar noi opt bărbați pe stradă și cele câteva pisici și pe mine mă treceau toate frisoanele… tot ce-mi lipsea era doar acel nenorocit de spațiu. Acolo am înțeles cu adevărat valoarea expresiei “a nu avea loc nici să tragi o bășină”. Pășeam resemnat la gândul că foarte curând se vor produce două cutremure, unu’n pantalonii mei și celălalt în folclorul familiei și al prietenilor noștri, ridic capul și constat c-am ajuns în dreptul singurei moschei ridicată trufaș în plin cartier creștin armenesc ca și un avertisment de genul “look, who’s your boss”. Luna aia imensă se ascundea în spatele a două dintre cele patru minarete semețite pe bolta plină de aștri iar imaginea era cu adevărat impresionantă, trebuia s-o admit până și eu chit că la ora aia simțeam că mor în chinuri. Se spune că Fortuna îi favorizează pe cei curajoși, nu? Eram la coada grupului când le-am auzit exclamațiile baritonale de admirație izvorâte puternic și la unison din piepții celor șapte companioni. Am închis ochii, am tras aer adânc în piept și, ca Leonidas la Termopile m-am zis “Molon Labe, mother fuckers” apoi plin de eroism hollywoodian am rupt violent porțile volierei. Rând pe rând, ulii, struți, fazani, guguștiuci, vulturi pleșuvi, ciocăniori, cinteze, ciori și porumbei până la ultima vrabie rătăcitoare, au fâlfâit rapid spre cer luându-mi și sufletul cu ele care s-a înălțat până la lună, i-a dăruit un pupic apoi a revenit înapoi în pieptul meu. Message sent and “read”. Mulțumesc, ya badr! În sfârșit puteam și eu respira ușurat de parcă pluteam pe un nor. Deodată îl aud pe unchi-miu, soțul lui A3had cum strigă plin de entuziasm: care vrea cockteil de fructe? Luăm opt!... Privesc îngrozit spre primul pahar pantagruelic scos pe ferestruica prăvăliei și mi se-nmoaie picioarele. Era umplut ochi cu banane, gălbenuș de ou, fructe de pădure, mango și lapte, nuci, fistic și miere apoi ridic ochii la luna mea imensă care chicotea cu mâna dusă la gură de după minarete: Nu te-ai putut abține, nu? Știai că am intoleranță la lactoză… Mda, halal de altă mare amintire, nu știu exact de ce am memorat-o tocmai p’asta… M-aș dezbăra iute de amintirea chinurilor din pântece dacă imaginea lunii imense și rotundă din spatele minaretelor n-ar fi atât de greu de uitat

Badr 564. Marrakesh. Super full moon. Îi cerusem mâna cu mai bine de o lună în urmă, adică pe 10 ianuarie, și pentru că ea acceptase de acum trăiam pe un nor, zburdam pluteam de fericire, plănuiam, proiectam, speram, urma să-mi întemeiez o viață nouă, finally nu mai eram a nimănui și pe cale de consecință îmi recăpătasem pofta de viață și culoarea în suflet. Cu acel “oui” rostit sub privirile verzi ale lui Al Hank, farul din Casablanca și martorul iubirii noastre, după munți de durere și nopți întregi nedormite reușisem să-mi răstorn paradigma nefastă în care mă bălăcisem și rătăcisem purtat de curenți aiurea pe ape atâta amar de vreme. Vremea nenorocului nemeritat și căpătat în mod atât de neașteptat odată cu divorțul de mama copiilor mei fusese alungat ca un fum de țigară luat de vânt c-un simplu sărut pecetluit pe fruntea ei în zgomot de valuri. Odată ce-am fost alungat din familia mea parcă murisem de viu, putrezisem de proaspăt, mă-necam respirând, dormeam doar treaz și râdeam doar plângând. Nimic, dar absolut nimic nu mai avea sens pentru mine indiferent de limba în care vorbeam, parcă aterizasem peste noapte pe o planetă guvernată de legi și de reguli distopice. Pe scurt, nimic nu mai avea gust, nimic nu-mi mai era familiar și umblam de nebun fără busolă. Asta până s-o cunosc pe ea… Până la ea rătăcisem ca un golem pustiit de suflet, cu inima frântă și cu gust de fiere în orice aș fi pus pe limbă, mai puțin vinul roșu. Până la ea fusesem un strigoi prins între lumi, loc din care m-a smuls delicat c-un simplu zâmbet și c-un “mon cheri” cântat așa cum numai ea știa s-o facă. Atât mi-a lipsit și crede-mă pe cuvânt că pentru ale căpăta mi-aș fi vândut până și sufletul. Le mai primisem la viața mea dar niciodată ambalate într-un astfel de pachet unic de felul lui. Până la data aceea încă n-o strânsesem în brațe în sens biblic deși de acum eram bine mersi pe deplin îndreptățit. Nu mă grăbeam și nici n-aveam de ce. Era musulmană, cunoșteam și respectam cutumele, o respectam enorm și așteptam ca inițiativa să pornească de la ea când crede ea c-a sosit momentul. Nu pusesem presiune pentru că știam că oricum avem o viață-n fața noastră să ne tot iubim cu pasiune până la leșin. Nu de pizdă duceam eu lipsă ci de substanță, de esență, de fond. Ambalaje puteam consuma când, câte și unde voiam. Orientativ, așteptam doar actele de la tribunal, atât ne mai lipsea și apoi putea urma potopul. Îi acordam tot respectul pe care-l merita și zău că-l merita, doar fusese aleasa mea. Era atât de frumoasă, mai ales când îmi zâmbea, momente-n care efectiv îmi tăia respirația, inima abia de mai bătea de teamă să n-o alunge iar timpul parcă-ncremenea. Ochii ei berberi erau ca doi cărbuni, atingerea ei era mai moale ca o pană din cea mai fină, dinții îi erau ca perlele, buzele ca rozele, părul ca râul care-mbracă pietrele-n apele sale mătăsoase și glasul ca un cânt de pasăre exotică. Când mă striga “cheri” cu vocea ei melodioasă efectiv mă pișam pe mine de plăcere. Mă înrobise cu dragostea ei. O scosesem la o masă în La Corniche, pe șoseaua-promenadă, loc în care am și cerut-o de soție, și acum ne bucuram de soare sorbind câte o cafea lipiți unul de celălalt și cu privirile îndreptate spre ocean. “Te vreau” o aud cum șușotește. “Mă ai. Sunt al tău.” “Nu, te vreau! Hai să fugim la Marrakesh”. “Ești sigură?”. “Mai mult ca oricând”… Nu mă așteptasem, ți-o zic sincer, dar am simțit că iau foc pe loc când am auzit-o. Închiriasem un Alfa Romeo Stelvio așa c-am dus-o acasă să-și facă bagajul apoi am oprit la un Carrefour de unde am cumpărat o grămadă de charcutterie , brânzeturi fine, champagne și toate alea necesare pentru un picnic demn de un cap încoronat apoi i-am dat bice spre Marrakesh. Era noapte iar înafară de noi nicio altă mașină nu ne mai ieșise-n cale de mai bine de o oră. Își sprijinise picioarele fine pe bord, alegea melodiile după cum simțea și o auzeam cum cânta. Câtt de frumos cânta. Când a interpretat La boheme, al lui Aznavour pe care am ascultat-o șoptită cu o voce de înger mi-am pierdut instantaneu toate biluțele de sticlă. Farurile mașinii mele măturau deșertul bolovănos care străjuia panglica de asfalt de ambele părți iar destinația noastră finală părea că se îndepărtează de noi oricât de tare aș fi călcat eu pedala accelerației. Nu se mai termina… Ea mă mângâia a promisiune iar eu îi încleștam palma în pumnul strâns cu blândețe nevenindu-mi a crede că respir în voie din nou. Am ajuns cu greu la destinație, parcă după o eternitate, ne-am luat cheile de la recepție iar când am coborât bagajele am închis portbagajul, m-am oprit, mi-am ridicat privirile spre luna plină răzlețită toată ca o regină peste Atlas și am zâmbit. De data asta îți iei țeapă! Ea, la doar câteva bătăi de inimă distanță de mine, în apartamentul nostru, domnea mai convingătoare ca luna peste inima mea. Gigantul aprins de pe cer avea de acum un rival redutabil. Află că-n acea noapte ne-am iubit ca pentru două vieți și mai apoi am adormit cu capul pe pieptul ei, golit complet de vise. Era pentru prima oară în ultimele mele 16 luni. Cine mai avea nevoie de vise când trăia deja într-unul? Iar luna-mi dăduse cu “read” la mesaj. Asta e o amintire specială, o admit. Nu este vorba de ea cât despre răscruce și despre speranța renașterii adevărate. Pe asta o înțeleg…

Badr 617. Tenerife. Acasă. De această lună plină nu mă leagă nicio poveste specială de dragoste sau de viață. Am remarcat-o și mi s-a-ntimpărit în memorie. Atât. Îți povestesc de ea pentru că, întâmplător, a fost martora unui moment-bornă în viața mea și că-n drumul meu spre aeroport e ultimul lucru pe care l-am fotografiat cu ochii. După introspecții lungi am decis că vorba solistului de la Catherine Wheel care spunea foarte inspirat “I am a brute, but I abstain / I am foolish I am vain / Yeah I’m a fan / I am the brother of a famous man / I am gorgeous I am right / I have left this planet but I’ll be back / I am delicious I am crap / I am all of that “ … Sunt singur și înconjurat, sunt faimos și anonim, sunt aici dar și acolo, sunt bogat dar și sărac, I’m unhappy I am fat/ I am all of that. Am înțeles și acceptat că sunt o colecție perfectă de imperfecțiuni. Înainte de plecarea spre București am golit frigiderul, am măturat și spălat pe jos, am rânduit mobilierul, am tăiat curentul, am deschis frigiderul și mi-am dus gunoiul la pubelă. Apoi mi-am înfășurat mașina în husă, am pitit cheile în geantă și mi-am așteptat cumințel taxiul să mă ia și să mă lase la aeroport. Știam că va fi ultima oară când voi închide curentul pentru că decizia de a mă muta permanent acolo fusese deja luată. Îmi mut baza de operațiuni pe insula care m-a primit atât de călduros cum n-am fost vreodată aici, în țara în care m-am născut, never ever… Aici mă simt un expat în propria țară. Nu mă mai așteaptă nimic aici, străzile atât de familiare de altădată îmi sunt străine indiferent cât de des le-aș parcurge. În țară jobul mă asigură de gigs pe aici și pe acolo, apoi călătoresc prin Grecia, oricum sunt mai mult pe drumuri așa că financiar vorbind, o chirie în București nu are niciun sens pentru mine. Am luat decizia sorbind un vin alb pe malul oceanului iar martor mi-a fost un Badr cum n-am mai văzut până la el. Luna era clară, plină, albă și mare, oglindită într-un Atlantic fără niciun pliu, lin ca uleiul. Ansamblul arăta ca o promisiune de liniște și de pace. Sper. Așa am luat hotărârea. Singurul răspunzător pentru toate alegerile mele sunt eu, nimeni nu mi le-a băgat forțat pe gât, niciun astru și niciun spirit. Am judecat și am ales iar după o grămadă de alegeri mai bune sau mai rele, cum naiba or fi fost ele, acum sunt, nu neapărat mai înțelept cât mult mai prezent. Promit să mai fac căcaturi cât mine de mari căci altminteri n-aș mai fi eu, nu te speria, povești o să am cât cuprinde și de acum încolo, doar că vor fi povești de după 50 și nu-mi rămâne decât să sper că vor fi și o țâră ceva mai profunde. Noi să trăim, că de văzut om vedea… Am memorat luna aia plină pentru c-am îmbrățișat cu adevărat schimbarea. Poate… nu știu, sper… glumesc… știu… Hasta la proxima, querido

Schitu Măgureanu