Când am trecut pragul casei mele întâia oarǎ inima bǎtea gata sǎ-mi sarǎ din piept. O vǎzusem doar de afarǎ când m-am decis c-o cumpǎr. Când Rosita mi-a pomenit de ea descriidu-mi-o ca fiind chiar pe plaja am lǎsat paharul din mânǎ şi aproape cǎ alergasem spre ea, aşa de tare mi-o doream. Sǎream câte douǎ trepte odatǎ, şi nu erau puține şi nici blânde, şi mǎ-ntrebam pentru a nu ştiu câta oarǎ în tot atâtea zile de când aterizasem în Tenerife dac-am luat decizia corectǎ. Drumul labirintic mulat pe stâncile abrupte ale țǎrmului insinua subtil cǎ, totuşi, pe aici oamenii sunt gospodari şi cǎ existǎ o ordine doar cǎ eu încǎ n-o prea desluşisem. Unde-i firul Ariadnei când ai nevoie de el? Case de toate formele ridicate aiurea pe dreapta, oceanul învolburat pe stânga iar eu coboram. Apoi urc pe lângă case la fel de aiurea atât pe dreapta cât şi pe stânga construite după un pattern aleatoriu, separate de un culoar îngust care sugera că nu m-am abătut, încă, de la drumul costier. Ies dintre ele la lumină și oceanul era pe stânga însǎ ceva mai aproape. Mai fioros de data asta. Apoi am mai urcat puțin de parcă nu mă săturasem de treptele alea turnate de parcă le căzuseră roabele cu ciment. Îmi tremurau deja genunchii. Când, în sfârşit, părea că s-a isprăvit tot urcușul meu sisific am cotit la stânga şi de acolo, de lâng-un banan, în capul altor trepte (dar care de acum coborau abrupt până la apǎ), am zǎrit-o. Mǎ chema la ea iar eu am recunoscut-o. Era inconfundabilă. Rosita abia de mi-o descrisese și eu o recunoscusem de parcă ne știam de un veac. Asta mi-a fost trǎirea în acel moment. Soarele dǎdea sǎ asfințeascǎ undeva în spatele ei, cerul era rozuliu, apa era surealistǎ iar inimile pictate de Rafa care se scurgeau fix pânǎ-n uşa ei îmi cǎlǎuzeau privirile lacome peste golfulețul intim de la poalele ei. Am cǎzut în cur fǎrǎ sǎ scot un sunet şi nu m-aş mai fi urnit de acolo niciodatǎ. Am căutat telefonul, am sunat-o pe Yeye, proprietara, i-am urat Crǎciun Fericit şi am anunțat-o cǎ e vândutǎ. Uitasem s-o întreb de preț. Acum, dupǎ ce-am achitat avansul şi am visat la ea aproape douǎ sǎptǎmâni, în sfârşit intram şi eu pentru prima oarǎ în ea. Primul lucru care m-a trǎznit era halul în care fusese decoratǎ bucǎtǎria. Culoarea lemnului corpurilor, cele patru tipuri de material adunate laolaltǎ ca-ntr-un bâlci decadent de octombrie rural construiau o insultǎ la adresa privitorului aşa cǎ o luasem foarte personal imediat ce am deschis uşa casei. This shit must immediately go as far as possible away from me and my house. Ce naiv eram pe atunci; luat de valul entuziasmului uitasem complet sǎ iau în calcule dificultatea accesului la plaja peste care trona casa mea şi, înapoi, de la ea la punctul de colectare a deşeurilor, aspecte de care m-am trosnit frontal nu la multǎ vreme dupǎ, atunci când i-am vǎzut pe livratori luați de diaree pe la cururi în timp ce priveau în jos la hǎul de trepte cǎscat în dreptul canapelei lǎsată din brațe la picioarele lor. “¡Ay tio, que mierda!”… A doua oară a trebuit sǎ le ascund adresa exactǎ când le-am umplut sufletele cu o maşinǎ de spǎlat şi c-un frigider pentru cǎ la prima mea tentativǎ s-au dat cu toții bolnavi sau indisponibili pe motiv cǎ serbau quinceañera pentru a doua oară. Pus în fața unei astfel de realități vitrege am fost silit să-mi reconsider toate ideile așa că legat de redesign-ul casei fuck plan A, in with plan B: o s-o mermelesc cum pot eu mai bine cu maxim de eficiență ca să mă scutesc de o nouă și mult nedorită hernie. Ca să-mi salvez, totuși, sufletul a trebuit să găsesc o cale acceptabilă prin care să aduc la masa reconcilierii cele patru tipuri de materiale care-mi dominau bucătăria. Răspunsul a venit aproape de la sine: cu o singură culoare. Nu mai sparg nimic, nene, (căci mobila era parțial ridicată din bolțari), nu mai schimb faianța căci nu am chef să trag de cutii și de saci de adeziv până la mine, nu acum, anyways, așa că voi vopsi. Am luat drept reper cromatic singurul petic de faianță mișto (dacă Yeye placa toată bucătăria cu ea aș fi fost superîncântat doar că din motive stranii acoperise doar o bucățică mică de perete). Frustrat, am căutat o vopsea pretabilă la toate tipurile de material prezente. Ah, am uitat să-ți pomenesc că vopseaua trebuia să fie și marine-grade din motive, clare, de umiditate și salinitate ambele excesive? Nu mai contează, după căutări asidue și discuții și explicații interminabile, finally, am găsit-o. La Juno. Zis și făcut, în ziua hotărâtă mi-am tras un costum de protecție pentru zugravi, am deșurubat ușile antice și nasoale ale corpurilor de mobilier, am golit blaturile de căcaturi și m-am pus pe treabă cu pensula lată. Albastru de Chefchaouen, asta era culoarea decisă. Un soi de Voroneț marocan, pentru cei mai puțin avizați. Să vopsești la Tropicul Cancerului is a bitch, n-am nicio idee dac-o știai. În fiecare oră lumina se schimbă și odată cu ea și percepția ochiului asupra culorilor. Era ora două, să zicem, la umbră peretele arăta ca-ntr-o tajmahala și-n plin soare arăta a Tajmahal. Apoi la trei, la numai o oră după, treburile se schimbau suficient încât să te freci în creștet încurcat, în combinate de n luate câte k. La un moment dat aceeași suprafață arăta și bine dar și îndoielnic în același timp, asta în funcție de cum bătea lumina prin încăpere. Fuck me! Asta e, mă împăcasem cu gândul că cel puțin nu mai am deaface cu faianța aia de căcat cu brâu cu rățuște, cu peretele finisat aiurea sau cu lemnul ăla (cică) de cireș îmbătrânit intr-o baltă de pișat. Rămăsese de soluționat doar blatul de lucru din granit maro-mamaie salt&pepper care, firește că fusese instalat ca un cur fix sub dimensiunea standard acceptată peste tot în lume doar ca să-mi dea o extra bătaie de cap când a trebuit să montez mașina de spălat sub el. Seara, după ce-am terminat de vopsit și am dat să urc la etaj ca să mă spăl era să leșin în capul scărilor de la putoarea de vopsea căci briza oceanului mi-o ridicase toată și mi-o-nțepenise dinadins în dormitor. Făcusem o treabă bună cu vopseaua aleasă, asta aveam s-o descopăr la duș când am dat s-o îndepărtez. Am frecat la ea de mi-am luat trei straturi de bronz fără s-o afectez cu mai nimic. Ce săpun, ce diluant, ce piatră ponce, cu nimic n-o mai dădeam eu jos, doar o amputare mă mai ajuta să scap de albastrul ăla nenorocit așa c-a doua zi, la întâlnirea programată cu primul meu investitor canariot arătam ca un smurf. Probabil c-a apreciat că sunt tipul de hands-on pentru că altfel nu-mi explic de ce și-a rupt patru ore de la gură ca să discutăm în trei taverne succesive. Zic și eu. Ceea ce este însă interesant după mine este visul avut în noaptea de dinaintea întrevederii cu investitorul, când am adormit dus pe canapeaua din living după baia aia fierbinte.
Se făcea că sunt un soi tembel de Jeezas corcit cu Iuda și că stau la masă cu toate fostele mele pe post de apostoli care în loc să mă urmeze mă umpleau cu stropi de respect. Wow! Trăiam Povestea lui Albastru ca Smurfu și a celor 48 de diavoli pe stiletto sau a lui Alibablue și a celor 96 craci desfăcuți și dezamăgiți. Pana mea, coșmar mai rău ca ăsta n-am mai avut vreodată. Ce se consumase la masa măreață? Deși sunt un chef mărturisesc că nu mai știu exact ce, dar dacă vreau pot iscodi în memorie și tot ce trebuie să fac e să-mi amintesc ce naiba-mi atârna pe piept ca să-ți pot relata și partea gourmet a întrevederii nefericite. Eram un meniu ambulant. Înafara inevitabililor scuipați de rigueur, cu muci, desigur, acel must have la o astfel de adunare specială. Aruncau spre mine cu vorbe, cu acuze (cele mai multe debile după mine dar cine mă mai asculta?), și fiecare, pe rând, cam cu ce-i cădea la mână după ce-și isprăvea imaginația verbală iar eu, uluit de spectacolul la care participam, ședeam cumințel în capul mesei schițând anemic gesturi timide de apărare. Încearcă tu să argumentezi logic în fața unei adunături furioase de Robespierre cu țâțe, unele (cel mai probabil) și la ciclu, stârnită să te ghilotineze pentru toate vinile lumii. Ești cel mai mare rău cunoscut vreodată, tu est le pire, you are the worst, fusăși oribil, eres la peor, você é o pior, iești șel mai mari rău, che cazzo sei, în toate limbile pământului, toate astea zburau nemilos de ghidate înspre mine ca obuzele deasupra Ghazei în timp ce eu căutam să raționez cu fiecare în parte. Care ai văzut filmul Gremlins? Toate se adăpaseră la greu cu apă după ora 12 noaptea așa că sub ochii mei se deschisese o trapă specială a Iadului. Degeaba, frate, zero succes, eram damnat pentru 48 de mici eternități așa că cel mai bun lucru pe care l-am putut face a fost să mă trezesc din somn fix in capul oaselor. Priveam buimac în jur, era întuneric și pace, nici urmă de gremlinși iar prin fereastra deschisă se auzeau valurile Atlanticului care mi se spărgeau zgomotos de roci la poalele casei. M-am dus la mașina de cafea, mi-am pus de un barraquito cu ceva mai mult licor apoi am privit la picioarele mele căutând să mă scot din transa în care căzusem amestecând în licoarea mea fierbinte cu mâna mea de smurf, sau Pitufo, cum i se mai spune pe aici. ¿Mierda, hombre, que pasa contigo?! Pe bidon scria mare Diluyente, n-avea dop și lângă el zăceau două bidinele stârpite cu albastru abandonate intr-o tăviță roșie. Albastru de Chefchaouen ai vrut, ai? Futu-ți vopseaua mă-tii….

bocacangrejo