“Bună, A., am solicitat această întrevedere ca să te înștiințez că ai 30 zile la dispoziție să-mi găsești un înlocuitor”. Îmi fixasem ca și reper al exitului meu un foarte poetic 14 Februarie. În ziua săruturilor și promisiunilor fierbinți eu alegeam să-mi iau adio. Îți spun sincer că nu mi-a fost ușoară inima când am renunțat la căldurica unui salariu frumușel și la statutul de Executive chef peste două localuri aflate într-un hotel de 5 stele central, o poziție atât de râvnită-n în lumea mea, dar dacă n-o făceam în acea clipă eram convins că nu m-aș mai fi putut privi în oglindă a doua zi. Încă de la redeschiderea localului muncisem cel puțin 14 ore pe zi ca turbatul cu săptămânile fără să-mi mai fi luat zilele libere doar ca să-l aduc în locul pe care credeam că-l merită, și anume în primele cinci poziții pe Tripadvisor și, ce să vezi, după ce l-am cocoțat pe locul doi (sub Marriott) acum i-l ofeream pe tavă altcuiva care urma să culeagă roadele în locul meu. Am promis că livrez? M-am ținut de cuvânt și am livrat. În urmă cu 18 luni când acceptasem jobul de Executive Chef am fost întrebat pentru cât timp aș dori să lucrez în cadrul companiei respective iar răspunsul meu a venit sincer și tăios: “Câtă vreme mă voi simți relevant. În clipa în care nu-mi mai simt relevanța în proiectul vostru, don’t worry, am suficient bun simț încât să mă retrag de unul singur”. Și iarăși m-am ținut de cuvânt. Răspunsul oferit de mine angajatorului a izvorât din adâncul meu și i l-am servit fără să clipesc. Un răspuns mai cinstit nici că-i puteam oferi. Se pronunțase conștiința mea, nicidecum omul cu nevoile sale personale ancorat de jobul lui cu ghearele încleștate de scaun. Uite așa mi-am început eu cariera mea de Exec Chef. După un an întreg de vise și de planificat strategii care mai de care mai îndrăznețe și mai neortodoxe care aveau ca scop să-mi unicizeze viitorul local în peisajul restaurantelor bucureștene (și așa îndeajuns de colorat) la numai o lună și jumătate de la inaugurarea lui sub bagheta mea de dirijor relevanța de care pomeneam mai sus devenise în mod limpede o glumă proastă așa că ultimele mele patru luni și ceva scurse până-n zorii conversației cu managerul meu zi de zi trăsesem de mine cu de-a sila ca să plec diminețile spre muncă. Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge să urăsc o bucătărie. Eu? Bucătăria e mon raison d’etre, e ikigai-ul meu, acolo e singurul loc în care respir cu ambii plămâni și cu toate astea parcă o toxină reușise să mi-o sluțească-n ochi până la reprimarea stării de vomă. Era toxina tentației managementului de a se împușca în propriul picior călcându-mă-n picioare cu tot felul de idei făcute căcat. Le demonstram opusul pe banii mei doar ca să mă impun dar parcă vorbeam de unul singur cu pereții. Când managementul începe să-l învețe rețetele pe chef sau îi bagă pe gât tot felul de preparate care n-au nicio legătură cu viziunea creionată, și asta exclusiv în numele sfântului food-cost, atunci îmi devine limpede că cel puțin una dintre tabere conduce cu viteză și în zig zag pe contrasens. În industria mea alegi un concept bine conturat, îl blindezi pe toate părțile, ți-l asumi 100%, îl pornești și strângi din buci și din dinți până se confirmă. Dar trebuie să crezi în el căci dacă tu n-o faci de ce pizda mamii ar mai face-o clientul tău? Abordarea lor haotică și speriată, care trăda în cel mai fericit caz (și asta doar ca să fiu elegant) o viziune încețoșată legată de identitatea locului a născut o confuzie de zile mari în mine iar orice strategie stabilită apriori de către responsabilul cu implementarea viziunii, adică a subsemnatului, să dusă fix direct la pubelă odată cu munculița depusă. Steakhouse cu mâncare slow cooked gătită în oale mari de inox. Steakhouse. Gât de miel. Really? La ultima mea conversație avută pe marginea meniului le ascultam solicitările și retrăiam sentimentul ca sunt din nou copil în curtea casei mele unde îi convingeam pe vecinii, verii și pe frații mei ca scara mea de zugrav răsturnată în interiorul căreia așezasem un scăunel din lemn, 10 baterii ELBA și o coadă de mătură pe pos de manșă este X-Wing Rebel Fighter al lui Luke Skywalker. Corabia Nebunilor, nu alta. Realitate disonantă? Puțin spus. Era cuantică. Respiram în două dimensiuni paralele și cumva participam la aceeași ședință. În ziua cu demisia mă vedeam taman pe fundul pubelei, în cur lângă toată munca mea și lângă banii proprii investiți în R&D de-a lungul unui an pentru că n-am avut cine știe ce mare suport în sensul ăsta. Știu, a fost o prostie din partea mea dar sunt prea căpos ca să mă las doborât de astfel de impedimente mărunte. Nu mă ajuți? Blow me, o fac singur. Pe drumul meu scurt dinspre casă spre job, cel mai adesea parcurs la pas, mă mai învioram cât de cât anticipând momentul revederii cu colegii dar când treceam de poarta rotativă a hotelului și știam că urmează ușa bucătăriei efectiv mă-ngrețoșam până la Dzeu. Inima mi-o lua razna în cei câțiva pași mai mari rămași până ajungeam să mă-mping zgomotos în ușa mare și gri cu podul palmei, gestul meu-semnătură cu care-i și obișnuisem deja pe băieți și mă scufundam în depresie. Din clipa în care am acceptat-o că zilele-mi sunt ca și numărate purtam bătălii serioase cu mine însumi motivându-mă cu fel și chip de îndemnuri mobilizatoare doar ca să-mi duc misiunea autoimpusă la capăt. Datoria înainte de toate. De unul singur îmi prezentasem rechizitoriul, mă autojudecasem, îmi dădusem atât verdictul cât și condamnarea dar cu toate astea, în mod paradoxal, gândul c-o iau iarăși de la capăt cu trânta mea deja proverbială cu necunoscutul îmi dădea niște angoase epice privitoare la viitorul meu imediat. Apăruse și panica de parcă altcineva hotărâse pentru mine. Aveam de ales între compromis și conștiință, între calea bătătorită a autocomplăcerii într-un construct damblagit sau calea spinoasă a păstrării valorilor de la care nu m-am abătut niciodată pentru nimeni și pentru nimic, păguboasă pe plan financiar dar și aducătoare de libertate. Tough choice, huh? My way or the highway. Decizia fusese ca și luată în ajun de revelion privind prin fereastra bucătăriei la oceanul învolburat care bătea pietrele de la picioarele casei mele când mi-am făcut un reality check în adâncul sufletului și mi-am dat răspunsurile corecte indiferent cât de dureroase au fost ele. N-o să poți schimba nimic. Pleacă. Jobul tău este o înfundătură și nu te merită. Am zâmbit, am halit 12 boabe de struguri, am ridicat paharul înspre viitor și așa am trecut anul. Lumina din mine triumfase, trebuia să-mi iau rămas bun. Odată întors acasă îl priveam pe A. cu ochii limpeziți de conștiința împăcată convins că-mi las restaurantul într-un loc bun și pe mâinile pricepute ale băieților mei, oameni capabili și bine instruiți, alături de care oricine altcineva care venea pe postul meu putea duce misiunea mai departe fără prea mari bătăi de cap. Asta-mi era moștenirea, de fapt; nu rețetele mele, meniul, manierismul sau strategia ticluită, ci un colectiv unit și aflat în deplină armonie cu sine. La asta lucrasem neobosit atâta amar de vreme. Capitalul real și cel mai valoros al unui restaurant este brigada, adică exact aspectul pe care cei mai mulți proprietari de restaurante nu dau nici măcar doi scuipați. Îi tratează pe cei din spatele pasului ca pe lămâi; îi storc pe angajați și apoi hop! la gunoi cu ei. Alții la rând că are balta pește. Când m-am decis că plec am tras de timonă spre un port, am străns velele, am tras velierul la ponton, l-am legat frumos de babale, am șters frumos puntea, am strâns mâna echipajului pentru serviciile și pentru prietenia oferite de-a lungul celor optisprezece luni de când lucram împreună și m-am pus pe așteptat noul căpitan. Nu mi-am abandonat echipajul în mijlocul mării sărind în apă de cum am zărit malul. Cutuma cerea să strâng mâna succesorului meeu, să-i predau barca, să-i povestesc câteva lucruri despre navă, nu? Așa ar fi fost frumos. Dar ce să vezi, o laie, nici vorbă de așa ceva, nimeni nu m-a deranjat. Mda, cam sălbatici, ce să zic… Nu mă despărțisem de boss cu scuipați trimiși doldora și-n boltă, nu tu morți pomeniți și/sau răniți, nu tu drame, nu tu amenințări, ci în mod politicos și civilizat așa că-n zilele de dinaintea plecării mele mă așteptam la ceva mai multă eleganță din partea celor cărora le-am oferit toată pasiunea, energia și resursele de care dispuneam timp de un an și jumătate ca să le asigur succesul promis. Am așteptat ca boul și degeaba, vax albina. Nada. Asta e, am dat din cap, semn c-am priceput cu cine am deaface, mi-am ridicat gulerul scurtei navy, mi-am tras șapca de căpitan pe ochi, mi-am săltat sacul de toartă și am dispărut în ceața dimineții țopăind peste parâmele făcute colac întinse fleașcă prin toată marina. Cam asta fu tăt. În loc să fiu furios acum am sufletul împăcat de gândul că maurul și-a făcut datoria și că poate umbla cu fruntea sus.

Athena. Fumez o țigară pe balconul camerei mele de hotel cu căștile pornite pe urechi și ascult melodia căzut pe gânduri… Lene Gia Mena… Sunt conștient de importanța momentului în care mă aflu… what’s next. Quo Vadis? Pulea știe. Am ras mini barul de junk food, adie un vânt care m-a zgribulit de tot și urăsc frigul. Brrr… Imediat după ce mi-am înaintat demisia au ieșit și oportunitățile-n calea mea tot așa cum ies și lupii la marginea codrului în iernile mai lungi și geroase. Ofertele, vai mama mea, care mai de care mai boite și mai rimelate, mă ademenesc ca tipele de pe instagram însă cum nu mai sunt chiar la primul meu rodeo știu sigur că la final toate se demachiază înainte de culcare, își scot meșele din păr, vergeturile din “hăinile feșion” și monturile din pantofi și asta mă obligă să reflectez cu precauție la avantajele și la dezavantajele lor. Dac-o aleg pe miss univers și mă trezesc lângă shrek? Lăsând avantajele deoparte, fiecare dintre ele (fie ofertă sau gagică) vine la pachet c-un cost mai mare sau mai mic așa că stau și cuget serios dacă există un criteriu anume după care să le judec, pe calități, pe avantaje materiale sau măcar unul de avantaj pe termen scurt spre mediu, căci p-ala care mi-ar asigura un viitor sigur, like forever, nici nu-l iau încă-n vreun calcul. Ala e un unicorn. Aici am purtat discuții cu trei barosani și ce să-ți zic, unele dintre ofertele lor promit o carieră stelară, altele bani căcălău, iar unele par la fel de înfundături ca și cea din care am ieșit atât de greu. So what’s gonna be, buster? Combinații de “n” luate câte k sau de “n” pline de kăkat? Îți mărturisesc că răscrucea în care mă regăsesc acum nu e una easy peasy. Stau proțăpit în mijlocul ei, privesc în trei zări cu valiza-n mână și-l aștept pe diavol s-apară cu oferta lui cea mai sexy dar o fac zâmbind viclean. Indiferent de ce mi-ar oferi o să se ardă proverbial căci nu se va alege cu cine știe ce mare lucru de pe urma afacerii legată de viața de dincolo. De sufletul meu s-au ocupat deja altele mult mai ale naibii ca mă-sa. Wow, sună pompos: Columbia, Statele Unite, Grecia… fâs, toate mă ademenesc cu glas de sirenă peste tot aiurea-n lume numai aici lângă fetele mele sau măcar lângă casa mea nu, iar la modul general, cu toatele m-ar cantona fix acolo unde a-nțărcat mutu iapa taman la capătul galaxiei oricărei fărâmițe de ordine încropită atât de cu chiu și cu vai de mine în ultimii doi ani. Hmm, not cool at all. Iar pribegie, iar haiducie, iar povești complicate, iar singurătate iar pățanii. În cinci luni fac cincizeci de ani, în pula calului și-n loc să-mi fac abonament la gym și la revista Grădina Mea de Vis sau să stau la coadă la Hornbach la cumpărat greblă de cules iarba tăiată eu alerg în zig zag oriunde-mi indică roza vânturilor. Pana mea, mă simt ca Delia în concertele plătite de primării în campania electorală; “Helău, Văscăuți” urmat de “Helău, Buzău” și apoi huța-n microbuz repejor că am concert la Brăila apoi la Costinești c-un croissant cu champagne înfipt în gură. Privesc nedumerit înspre ceruri. Why? Altă cale chiar nu ai pentru mine, băi Bărbosule? Ce fel de lecție-mi mai dai acum? Am ceva de învățat din povestea asta, altceva înafară de realitatea că viața unui chef este foarte greu de reconciliat, dacă nu chiar incompatibilă, cu ideea de ordine sau de viață de familie? La finalul finalului cineva inevitabil va ridica nota de plată ca s-o achite și crede-mă că nu va fi una chiar mititică iar întrebarea mea este “cine altcineva?” mai exact, înafară de mine, desigur. Doar eu? Și ea, și ele sau o împărțim la grămadă nemțește? Sunt încurcat. Mă flatează atenția investitorilor, mă bucură recunoașterea profesionistului din mine, dar urăsc din toți rărunchii ideea că aș pleca foarte departe de ele. Mi se spune că mâncarea mea are gust iar eu le răspund că dacă are gust datorează faptului că iubesc. Pe mine în niciun caz. Pe ele, însă, da, și asta dincolo de orice tăgadă. Pe amândouă le-am adorat ca pe ochii din cap încă de la prima lor bătaie de inimă auzită la ecograf iar când le-am ridicat în mâini m-am pișat pe mine și de atunci mi-au fost atât lumina cât și călăuza 24 ani. Totodată, însă, trebuie să ți-o admit cu inima îndurerată și rușinată c-am trăit o perioadă după divorțul meu în care, în mod paradoxal, le-am iubit dar și urât în același timp cu aceeași pasiune. Era o iubire otrăvită cu cel mai veninos dintre veninuri. Nu le-am urât pe ele cât am urât jumătatea Ei care se ascundea în fiecare. Am urât până-n măduva oaselor orice-mi aducea aminte de trădarea ei iar existența lor îmi confirma și reconfirma cu fiecare sfântă respirație că nu trăisem un simplu coșmar nocturn ci că totul se petrecuse aievea. Nu puteam pricepe cum de niciuna nu-mi luase apărarea în fața mamei lor când mi s-a dat cu “mulțumesc pentru servicile aduse”, de ce-au tăcut mâlc atunci când aveam nevoie mai mult ca oricând de cineva care să-mi țină și mie partea. Cum de mă lăsaseră alungat din sânul familiei mele cu atâta ușurință de parcă n-aș fi trăit sau respirat vreodată pentru ele. Poc, ca un balon de săpun, acum eram iubit, acum eram în stradă. What the fuck?! Aceste gânduri m-au torturat cu anii și m-au dus de nenumărate ori în prag de suicid, în depresie, în refugiul meu în vin și-n general la toate tâmpeniile crase pe care le-am făcut după eviction order. Un “nu” șușotit este un “DA” strigat în gura mare. Am divorțat, în pana mea, prin procură la Consulatul României de la Madrid, printre căpșunarii spanioli, în morții mă-sii. Ditamai bărbatul sprijinea gardul de fier plângând cu mucii întinși ca un copil în casca lui de motociclist iar portarul mă consola bătându-mă pe umeri. Ce spectacol! Dragi romantici, fix așa se-ncheie o adevărată dragoste byroniană, frumos, elegant, cât de cât, între căpșunari. Schimonosit de scârbă trag o flegmă în mijlocul străzii printre ornamentele verticale ale fațadei hotelului meu. Mă umilise ca pe un gândac de bucătărie și asta n-o să i-o iert niciodată în vecii vecilor amin. Greșelile au venit din necesitatea de a-mi recâștiga relevanța pierdută, am făcut-o prin țări străine, și asta încă urgent, înainte să mor sufocat la propriu într-o amărăciune pe care nu ti-o pot descrie nici într-un volum gros cât-o enciclopedie, asta dacă mi-aș propune-o vreodată. Îmi divinizasem familia așa cum mă-nvățase tata, și acum ca eram al nimănui îmi căutam cu disperare o alta la plic, o piesă de schimb care să-mi repare universul, o femeie care să mă iubească așa cum iubisem la rândul meu o viață-ntreagă ca dobitocul, dar c-o unică condiție și aceea era să nu mă mai pedepsească niciodată așa cum fusesem deja pedepsit. Durerea cu care mă confruntam pe atunci era una mai ucigătoare ca arsenicul. Și acum e-n continuare dureroasă dar după ce m-am obișnuit cu ea acum mi se pare fix pistol cu apă. E my bff. Ce naiv… Căutam o himeră, umbre pe pereți, căcat pe clanță. Acum o știu, dar pe atunci eram ca un puștiulică la primul scos de prietenă-n oraș. De aceea mă numesc astăzi “theinfuriatedbull” pe Instagram; sunt un Ferdinand the bull cu ochii înroșiți de furie pentru că l-a mușcat tăunele zeitgeistului sec XXI de cur fără niciun avertisment și fără prea multe explicații. Adică zero. De durerea despărțirilor fără de sens nu te mai vindeci niciodată dar cu timpul înveți s-o iubești. Ți-o promit. Pe atunci, însă, la cald, îmi propusesem să le pedepsesc la fel de aprig tot așa cum și ele mă pedepsiseră la rândul lor. Mi-a luat ceva ani ca să mă recompun cât de cât în vitraliul care-ți scrie astăzi, și am dac-am reușit-o a fost doar orbecăind brownian ca-ntr-o mașină de spălat rufe pornită pe spin, din cucui în cucui, sperând din tot sufletul că dacă Bărbosul mi-a luat tot și aiurea-n tramvai, cândva, tot Bărbosul îmi va și înapoia căcaturile în aceeași manieră așa că tot ce trebuia să fac era să mă mențin într-o perpetuă mișcare. Și m-am mișcat, nu glumă. Providența a făcut ca mult doritul meu punct de echilibru (și implicit a fărâmei de liniște atașată de el) să se găsească exact acolo unde m-am așteptat cel mai puțin și anume, într-o bucătărie. Numai prin ea am reușit într-un final să-mi purjez sufletul de ura mea cea rușinoasă. Dializa mi-a fost actul gătitului. Ridicam cuțitul în mână, îmi aduceam aminte de mesele pe care le pregăteam fiecăreia înainte să revină de la școală și de zâmbetele lor fericite când le-ntâmpinam cu preparatele lor favorite, și simțeam din nou căldura aia specială-n piept. Radiam ca un prunc idiot în fața baloanelor când le vedeam cum mănâncă cu poftă. Odată ce mi-am regăsit fierbințeala de care-ți vorbesc m-am agățat de ea ca naufragiatul colacul de salvare și nu i-am mai dat drumul de atunci. Eram singurul estudiante care lăcrima chiar și atunci când nu tăia ceapa și eram bartai bărbatul. Din când în când și astăzi mi se mai întâmplă. Așa mi-am terminat cursul, așa am lucrat peste tot pe unde am umblat de atunci încoace, și acesta-mi este secretul până și-n zilele noastre. Orice sfântă farfurie gătită de mine și e scoasă pe ușa bucătăriei le este gătită lor și numai lor, îngerașilor mei fără de vină. Anyways, alta înafară de aceea că s-au născut dintr-o năpârcă. Am învățat s-o uit pe Ea doar ca să reînvăț să le ador din nou pe Ele iar mâncarea mi-a fost medicamentul, antidotul, unealta, my weapon of choice. Ironia sorții face că ele n-au gustat niciodată vreun dish de-al meu gătit în vreun restaurant condus de mine deși toate câte mi-au ieșit din mâini le-au aparținut de drept. Dacă n-au făcut-o niciodată-n țară, cum pizda mamii o s-o facă dacă plec peste ocean? Într-o zi oarecare un client a intrat la mine-n restaurant, întâmplător eu am fost acela care i-a gătit și ce să vezi, și-a ridicat sprâncenele iar acum îngheț în balconul meu athenian pentru că el are planuri foarte mari cu mine. Ce fel de planuri și unde? Bucătărie, unele aici, altele acolo sau dincolo. Malaka cu mila, unde anume, nici nu mai contează, really… La un moment dat o să aleg un drum și dus voi fi dar ce cadou frumos ar fi ca-ntr-o bună zi, indiferent unde mă va duce viața, două din farfuriile mele s-ajungă pe masa celor cărora chiar le-am și gătit în gând, nu-i așa? Mai aprind o țigară și mă las dus de fantezie c-un zâmbet larg pe față chit că vântul adie și afară acum e chiar răcoare. Fierbințeala din piept care m-a cuprins îmi este plapuma așa că mi se rupe de frig… Lene Gia Mena le zice mai departe cu foc PixLax

Athena