Zilele trecute mi-am pornit laptopul ca să-mi verific una din adresele mele de mail căci așteptam o confirmare legată de un proiect la care lucrez. Bun, deschid și, spre oroarea schizofrenului din mine care urăște spam-urile, și asta pe fundalul unei cacofonii gălăgioase de ping-uri ale whatsapp-ului care se aducea la zi, mi s-au sincronizat toate adresele vreodată înregistrate de m-am trezit că-mi curg în poală nici mai mult nici mai puțin de 97 de “compra tu casa. Vende tu casa”, “Alege Wizz ca să-ți dăm jizz pentru că 2024 aduce cu sine o veste MOO-nunată: Bou-vagonul nostru zburător are și mai multe rânduri de scaune”, “fete fierbinți dintr-o țară-nzăpezită”, “lungește-ți penisul acum. Dacă nu, fă-i ceva, măcar îngroașă-ți-l”, “avem o veste proastă pentru tine, te-am filmat făcându-ți laba așa că dă-ne coin” (vă dau coi câte vreți, ce să spun, really?), “aspirina albastră, singurul rigor mortis care face toți banii” și printre ele strecurat și un foarte bizar “Camera de Comerț te-a ales campionu la biznisuri așa că-ți dăm cu diploma-n suflet, dar pe banii tăi”. Cu zecile. Futu-i… Mi-am sprijinit bărbia-n palmă și cu degetele de la o mână am pornit înfuriat intifada curățeniei. Select & delete. Și cum seceram eu fără milă cu coasa în susul și-n josul căsuțelor nu mi-a scăpat atenției avalanșa mititică de abonări la blogul meu răsfirată discret printre toate bălăriile alea. O laie, mailul atât de mult așteptat nu venise, nici nu știu de ce mă mai și mir, dar cu toate astea tot mă alesesem cu ceva așa că din lipsă de alte idei mai bune am deschis dashboard-ul blogului ca să verific ce Dzeu se petrece acolo. Ce să vezi… 2000 de suflete abonate and counting. Fuck me, de unde până unde? Cu vreo două luni în urmă când făcusem inventarul ultima dată mânat de curiozitate numărasem circa 1700 și ceva mărunțiș. De la ce să mi se fi tras performanța asta nouă, n-am habar; să fie podcastul la care am participat, postările de pe Instagram, poate tema vreunui ultim articol de-al meu, pana mea, nu-mi mai bat capul s-o descâlcesc deși ar fi fost un exercițiu interesant, însă cert este că realitatea mi-o confirmă că numărul oamenilor interesați de poveștile mele crește într-un ritm mult mai accelerat față de anii precedenți. Mi-am aprins o țigară și m-am rezemat de spătarul scaunului cuprins de gânduri căci pe lângă imediata mea mulțumire am simțit cum se instalează și o panică de proporții epice. Al doilea moment de panică epică de când mi-am pornit blogul. Prima oară a fost la Madrid când am fost sunat de cineva care-mi citise articolele și mă amenința că le-ar putea transforma într-un proiecțel mișto cu Netflix cu condiția să continui să public articole ca și până la momentul conversației. De ce dracu n-o fi mers pe burtă? De ce mi-a zis-o?! Mai bine tăcea-n morții lui. Dădeam peste cap un pahar de tinto cu telefonul la ureche în Malsana cea veselă lăbărțat la o masă în plin soare și când l-am auzit că pomenește de Netflix m-am înecat cu licoarea aia care mi-a țâșnit pe nas înapoi în pahar arzându-mi ambele mucoase. Tușeam stropit tot de vin roșu și bâjbâiam după șervețele cu tinitus în urechi. Panică totală. Despre ce să scriu? Scriu exclusiv despre stările mele, despre văd cu ochii mei sau ce trăiesc pe pielea mea și dacă toate astea nu sunt vrednice de nimic?! Cum plm le faci p’astea material de Netflix? Spanifornication în loc de Californication? Mă rog, atât eu cât și Hank Moody conduceam același autovehicul, și amândouă negre, iar eu, în vâltoarea emoțională pe care o trăiam îi cam călcam pe urme și-n viața amoroasă. Ce presiune! În acel moment m-am blocat atât de tare încât am încetat să mai scriu câteva luni bune de teama că nu le confirm așteptările. Normal că n-am mai auzit nimic de ei de atunci. Câteva multe beții mai dure și o mână de eșecuri relaționale mai târziu mi-au fost suficiente ca să-mi recapăt elanul scriitoricesc de altădată. Trebuia să urlu pe undeva și vecinii mei aveau deja nervii prea întinși ca să tot abuzez de politețea lor. Deci 2000 de suflete and counting. Acum e panică din nou. Nu mă-nțelege greșit, mă onorează atenția ta dar am realizat că mă și obligă în același timp, măcar și la ceva mai multă substanță în poveștile mele dacă nu la un ambalaj poate ceva mai elegant. Neah, pe cine mint… ambalajul rămâne. Fără el nu m-aș mai recunoaște. Scriu cum vorbesc și vorbesc cum scriu. Povestesc pentru că așa mi-e firea. Consideră-mă un Marco Pulea al vremurilor sale care-și numără propriile angoase ținându-se de timonă navigând pe mările relațiilor încețoșate de prea multă confuzie iar blogul meu se vrea un atlas cu hărțile descoperite… Ambițios proiect dar n-am nimic mai bun de făcut

“Kan ma kaan fi kadimu’l zaman” sau “a fost o dată ca niciodată”. Adorăm poveștile. O poveste țâță, beton armat, fie ea comică sau tragedie deopotrivă, are un narativ solid care-ți capturează toată atenția, are minim trei personaje, are furie, culoare și sunet, are un narator autoritar și o morală filosofică cât de cât folositoare-n viață altminteri de ce pizda mă-sii ți-ai mai bate tu gura sau te-ar mai asculta careva? Cel puțin așa sună ghidul unui Hakawati, adică al unui povestitor oriental. Astea sunt cerințele de rigueur iar dacă le urmezi în spiritul lor fără să te abați nici cât un fir de păr de la calea lor povestitul se transformă-n artă. Cum ar fi să-ți trântesc un foarte sec “am participat la câteva evenimente în care s-au dezbătut teme ca relațiile, idilele și futailâcurile aiurea” ori un “cunosc un cuplu care divorțează”, hmm? Trosc- fleoșc! O poveste decontextualizată, dezbrăcată de veșmintele premizelor ei e ca sâmburele de cireașă pe care ți l-aș așeza d-ampulea și din senin în palmă. Fără pulpa lui dulce și suculentă te piși pe el așa că mi l-ai întoarce bobârnac în nas cu spumele la gură. Dar dacă ți-aș ambala-o astfel: “te duci la dezbaterea despre amor cu trei idei dubioase și fără de răspuns iar la final te-ntorci acasă cu alte zece idei toxice noi dar și cu trei bețive pregătite să te vindece de trauma unei viitoare relații normale la cap”? Sună mai bine, n’est pas? Mint, nu-i tot timpul așa, depinde și de norocul fiecăruia; uneori te-ntorci c-o singură tipă sau doar c-un gyros luat din Centrul Vechi dar uite cum povestea mea ambalată astfel bifează toate cerințele artei: are un subiect solid și de foarte mare interes (futailâcul), are minim trei personaje (eu, un prieten confuzat și trei amazoane ambetate), are furie, culoare și sunete (hai să bem, vin alb și măcăneli asurzitoare), personaj central c-o mână de fier (eram lucid dar și selectiv, în pana mea) și o morală: le-am urcat în uber și le-am trimis acasă. La ele. Să profiți de femei intoxicate nu este fair-play. Voila! Manners maketh man, vorba șeea de la Vaslui… Fără maniere suntem carevasăzică nemanierați, ce pizda mamii, nu? Vrei mai multe detalii, nu-i așa? Normal că le vrei, doar ești un mic pervers. See? Ți-am dat o prună, care e nițel mai satisfăcătoare ca o cireașă, și acu vrei un bartai pepenele, ya dirty sick bastard! Well, detalii prea multe n-o să-ți dau căci n-ar fi foarte elegant din partea mea așa că va trebui să te mulțumești “decât” cu atât. Este prea aproape de casă, prea de curând și prea nedelicat iar eu nu gust lipsa de delicatețe. Never kiss and tell. OK, tell, butt not too much. Keep it a mistery. Lasă zgârcenia, dă-ți cu parfum și data viitoare fă-ți timp și pentru așa ceva, ieși din casă pregătit pentru orice, dar chiar pentru orice, și trăiește-ți propriile povești. Eu mă frec și așa destul la cur după fiecare experiență, lua-mi-s-ar norocul odată cu sorocul. Mai ia și tu din când în când una pentru echipă, nu fii bulangiu…

Ea faimoasă, el popular. Ea cenușăreasă, adică pe stradă “drăgu și potolită” iar în postările ei de pe soșiălmidia “am I fuckable enough to you? I’m open for business to anyone who’s consolidat în conturi”. El veșnic la patru ace, dar hipsterești, un soi de Harry Potter trend setter. Împreună, (cel puțin în ochii mei) o emulsie instabilă de ulei de măsline cu oțet balsamico. Ea de câțiva ani eternalizată în post sarcină dar și-n mare competiție cu lupoaicele mai tinere și mai dispuse la orice. Mai ales oricând și bașca de zece ori mai ieftin ca sinderela leșinată din poveste. Coșmar, nu alta. El neobosit și transpirat în armonizarea artei făcutului de bani (adeseori lipsită de inspirație) cu cea a timpului de calitate petrecut alături de familia sa pretins perfectă. Ea la fel de transpirată de lupta neobosită a păstrării propriei sale relevanțe și uber panicată în același timp de mânia lui Chronos căruia i se fâlfâie de țâțele căzute și neinstagramabile, ca să nu mai pomenesc de laba gâștii. El dădea semne discrete că e bântuit nopțile de o voce care-i susura căcaturi speriecioase-n subconștient. Știi despre ce vorbesc, cunoști genul ăla de suspiciuni tip fâs puturos în lift apărut ca din senin și fără expeditor și care te alarmează de-ți pierzi somnul cu săptămânile. Și ea dădea semne. C-ar fi rupt discret împrejmuirile pășunii. Dinafara cercului toate astea erau foarte vizibile pentru un observator antrenat ca mine. Le-am văzut ca din satelit, m-am întristat și am tăcut. Another one bust the dust… tic-tac-tic-tac… Amândoi eroii noștri aveau două lucruri în comun: dragostea și disperarea după o formă sau alta de validare. El o iubea pe ea, ea se iubea pe ea și amândoi își căutau relevanța. Acu, înțeleptul mioritic popular dejaba-și tot bate gura de secole că “femeia frumoasă și cireșul de la gard nu sunt doar ale tale” căci cin’ pula calului mai are timp să mai asculte de căcaturile astea dacă nu le-aude de pe tiktok rostogolite din gura lui Elon Musk? Well, cum deja și bănuiești, un oportunist mai vrăjitor ca Harry Potter al nostru, să-i spunem Dumbledore, trecând pe strada lu’ instagram a zărit cireșul de la gard, a dat cu like și cu DM, poate și c-un dick pick, s-a cocoțat în pom cu toiagul ridicat și dă-i, nene, cu vâj-hâțu’n frunziș pe furișatelea pân’ a dat în comă zaharoasă cu roșeață pe la bot. Singura lui scuză era că-i plac cireșele și că erau gratis. S-a pus de le-a cules doar p-alea mai dulci că p-alea viemănoasele le poate mânca și fraierul de gospodar care udase pomu’ ca prostul cu anii. Gospodarul nostru l-a prins ascuns în frunziș și-n loc să-i rupă spinarea c-un Expecto Patronum s-a ales cu sâmburii scuipați în cap la mișto și cu bagajele făcute aduse la poartă. L-au exmatriculat din Hogwarts cu tot cu bufniță. Cool poveste. Vezi? Subiectul story-ului este hot și foarte la zi; înc-un cireș independent care crede că iarba e mai verde dincolo de gard, înc-un făcut grămadă care crede că moartea mai apucă să mai despartă vreodată vreun cuplu, o țâră de mai multe personaje implicate decât i-ar fi fost pe plac gospodarului în propria lui poveste de amor, multă furie dar tardiv de târzie (pun intended) și inutilă, multă culoare maro împrăștiată la cur după ce-a realizat că veața-i dădu o smetie puternică peste ochi din care n-o să-și mai revină niciodată, sunetul ivărului tras în spatele lui îi răsună și acu-n urechi și dac-o căutai cumva, iaca și morala: data viitoare plantează-n pizda mă-tii un ricin la gard. E otrăvitor. Ambele povești sunt reale dar ambalate diferit însă tensiunea amândurora e au pair, rămâne aceeași căci respectă cu strictețe regulile artei orientale ale istorisitului înșirate ceva mai sus. Cum care tensiune? Despre ce vorbesc? Vorbesc despre tensiunea arterială crescută. Una în prohab, cealaltă livrată sub forma unui AVC. Probabil că ești aici să citești grozăvii ca astea. Bine ai venit. N-o să te dezamăgesc căci am un talent să le găsesc (sau ele mă găsesc pe mine, încă nu m-am dumirit) iar Bărbosul mi le dă în generozitatea lui cu carul, nu alta, mulțumi-i-aș cum știu eu și cât mai buruenos pentru darurile sale. De regulă sunt poveștile mele, trăite pe pielea mea și atunci ți le descriu mai pe larg. Alteori sunt despre alții și atunci le comprim într-o formă cât mai benignă pentru ca voi, noi toți să ne alegem, totuși și cu ceva învățăminte folositoare de pe urma lor fără să-i afectez pe eroii principali. Orice este o poveste iar orice poveste este frumoasă dac-o respecți narând-o cu foarte multă dragoste. Bun, vă întrebați cu ce v-ați ales după articolul ăsta, care ar fi concluzia? Concluzia e că indiferent cum ai da-o, ya habibi, o ascultătorule, cireșele sunt ale dracului de scumpe. Shahrazad, over and out.

Vă mulțumesc