Într-un podcast recent am fost întrebat pe unde am gătit. Voia să afle mai exact prin câte țări m-am perindat mestecând în oale, prăjind în tigaie sau tocând legumele. M-am așteptat la o astfel de întrebare și aveam răspunsul deja formulat însă-n mine s-au mișcat plăcile tectonice și ce-a ieșit pe gură a fost cu totul neașteptat. Am sorbit din paharul de vino tinto, l-am lăsat să gliseze elegant pe masă și i-am răspuns onest și pe un ton blând dar erupt de undeva, parcă, din abisul diafragmei mele: acolo unde am iubit. În acea secundă mi s-au perindat prin fața ochilor cu viteza unui bolid de Formula 1 lansat în linie dreaptă zecile de coapse mângâiate în tot răstimpul scurs de la renașterea mea, probabil ca o justificare a răspunsului dat. Lor le-am gătit oriunde, și de oriunde ar fi fost. Uneori chiar și la propriu. Fără focul iubirii flăcările din vatră sunt doar un sloi aprins și jucăuș. La un nivel profund se condiționează reciproc; nu poți găti cu inima împietrită. Dacă știi să iubești (și iubești pe cineva) orice mâncare scoasă din mâinile tale este de-a dreptul chef material indiferent cât de modestă ar părea ea la o primă aruncătură de ochi. A găti fără sentimente, doar de amorul artei și pentru că ai acces la o sursă de foc și la ingrediente, are tot atâta sens în mintea mea cât are și parcurgerea jumătății unui drum până la destinație. E un non-sens. Asta ar face-o doar popotarul unei închisori sau al unei unități militare ori sanitare și cu toții știm ce reputație au mâncărurile lor. Un chef care-și respectă chemarea este un dăruitor. Înainte de toate de viață. Îndrăgostiților care mi-au trecut pragul restaurantului păstorit de mine m-am străduit să le opresc timpul în loc ca un adevărat discipol al lui Chronos copleșidu-i cu afecțiunea unei mame doar ca ei să nu-și mai bată capul cu nimic altceva înafară de consumarea propriilor lor momente. Că era tineri sau maturi, că aveam deaface c-un flirt, c-o primă întâlnire, c-un amor interzis, c-o celebrare a rezistenței sau c-o reînnoire a mărturisirilor de afecțiune, recunoșteam fierbințeala din aer și mă topeam în piept. Îi priveam cum se țin de mâini realizând că tot atâția câți eram prezenți în acele momente găteam câte ceva dar cu toate astea dish-urile lor erau stelare pe lângă ale mele. Mă stinghereau, mă scoteau din zona de confort, îmi ardeau inima, mă sileau astfel să mă ridic la înălțimea lor, cu alte cuvinte trezeau chef-ul din mine. Simțeam că trăiesc. Odată cu ei… și-i invidiam, îi admiram, îi uram și-i iubeam, toate la un loc. Dacă-n cuhna mea oalele clocoteau la temperaturi măsurabile în Celsius la mesele lor temperaturile se măsurau în grade Kelvin. Ce găteau ei cu privirile înlănțuite era ceva ce mie nu mi-ar fi ieșit nicicând din nicio tigaie. În semn de recunoștință și drept răsplată pentru generozitatea lor întotdeauna deserturile și câte o cupă de champagne erau de la mine. Din banii mei, as always domnule manager… și dacă tot mă citești: Blow me! Am dăruit energie prin mâncarea mea, hrană pentru suflete cu zâmbete și conversații, iubire când și unde mi s-a cerut și nu numai. Indiferent cât de tare m-a durut am dăruit și libertate. Libertatea mai tinerelor îndrăgostite de mine în clipa-n care am realizat că afecțiunea pe care mi-o poartă le va fi răsplătită (mai devreme decât și-ar dori și ar merita) doar cu durere. Meritau și merită mai mult decât le-aș fi putut eu oferi. Merită să fie dezamăgite de bărbați care, spre deosebire de mine, măcar și prin prisma vârstei, le pot oferi șansa unor eventuale și bine meritate reparații. Cu mine n-ar fi avut parte niciodată de așa ceva. Eu nu le-aș mai fi oferit această șansă pentru că timpul nu e în mod necesar de partea mea. Probabil că m-au urât pe moment dar acum sunt sigur că-mi sunt recunoscătoare pentru gest. Timpul… Spuneam că-l pot încetini doar pentru alții, nu însă și pentru mine. E o diferență mare. Dacă în privința lui un chef are mâinile legate, când vine vorba de dragoste un chef e un apostol la fel de legitim ca și cei 12 faimoși biblici. De asta se poate ocupa și cu cât iubește mai mult cu atât se pricepe mai bine s-o păstorească și cu cât o păstorește mai bine cu atât îi sunt bucatele mai gustoase. Iubiților care mi-au trecut pragul le-am fost spițerul din Mantua, în opinia mea cel de-al patrulea mare erou al dramei shakespeariene. Spițerul le-a fost legătorul de suflete. Ca și mine, un spițer e un născocitor de poțiuni plin de intenții bune dar și fără de putere dincolo de pereții prăvăliei sale. Dincolo e viața și odată ce i-ai părăsit pereții îi este peste puteri lui să mai controleze ceva. Au intrat la mine cu speranța că-i pot ajuta și eu le-am vândut otrava doar ca ei să-și poată consuma iubirea nestingheriți de lumea mare și rea care-i vrea despărțiți așa că nici că-mi puteam alege o zi mai potrivită pentru a-mi face exitul din proiectul Steakhouse & Seafood din incinta Radisson Blu alta decât Valentine’s Day. Sunt mândru de locul în care l-am adus după un an de vise și de sacrificii și șase luni de muncă asiduă, de poziția pe care o ocupă în prezent și de echipa care mi-a stat alături, oameni pasionați și plini de iubire ca și mine. Pe 14 Februarie, fără să fiu constrâns de rușinea demiterii ci din prea mult atașament față de unele principii de la care nu voi abdica niciodată indiferent de cost, de bună voie aleg să-mi iau cuțitele și să pornesc în lume pentru a-mi urma chemarea. Voi continua să gătesc. Unde? Hahaha… Ca-ntotdeauna, oriunde iubesc.

Bucuresti