Răsucesc un jeton mic și gri de cazino cu mâna dreaptă iar cu cealaltă piciorul fin și lung al unui pahar umplut cu Veriere, singurul vin acceptabil pe care mi-l poate oferi barul central care domină hotelul în incinta căruia lucrez. Privesc în gol spre rafturile cu spirtoase și ascult cacofonia de voci vesele care răzbate peste umerii mei atent la cum inundă curtea interioară așa cum gazul umple o cutie. La ora aia târzie nicăieri în jurul meu n-ai să găsești un locșor scufundat în pace indiferent cât l-ai căuta așa că dacă stai prost cu nervii sau cauți solitudinea ți-ai greșit barul. Nu e genul de “today I’m blue” establishment; e mai degrabă un “today I’m away from my life, I’m in a foreign country and I feel I want to fuck a stranger” kind of establishment… iar barul ăla este forumul perfect în acest sens și funcționează, ca peste tot, cam așa: EL îi oferă EI o băutură, rareori e invers, și-i sporovăiește o țesătură manufacturată din ficțiuni și din realități personale distorsionate (și cel mai adesea inutile). Culmea e c-o face cuiva care, dacă i-a și acceptat-o (mă refer la băutură) l-ar fute încă din primele minute fără toată gargara aia inutilă. Amatori… pufnesc ușor dezamăgit. Să-i fi văzut pe muzicienii invitați să performeze la festivalul George Enescu. Crezi că fac vreo excepție? Ha, ha, ha… Pentru mine este un spectacol de care nu mă mai satur. De când lucrez acolo am fost martorul a mii de astfel de ritualuri și ți-o jur că sunt conservator în aprecierea mea. Uneori pot jura că de la atâta futailâc hotelului i-a apărut o treaptă nouă la intrare. În jos. S-a scufundat în propria fundație într-un singur an, mai ales după conferința companiei Jasmine, regina industriei pornografice, care s-a ținut aici timp de trei zile, perioadă scurtă în care Iadul își inaugurase o stație de metro cu peronul pe unde voia mușchiul tău erect fix în lobby-ul hotelului. În acele trei zile hașurate cu negru în calendarul ecologic al orașului orașului nostru poluării și poliției Căii Victoriei i se alăturase și poluția. Un tsunami de așa ceva. Aproape că nimeni n-a scăpat neatins în vreun chip de vigoarea evenimentului cu pricina, nici măcar eu, în pana mea, un om care n-avea nicio treabă cu evenimentul. La finele celor trei zile de caznă, sudoare și profesionalism ludic general m-am trezit invitat politicos să dorm într-o cameră de către un domn mai tânăr și acoperit cu tatuaje. Am căscat doi ochi de copil mirat și i-am răspuns uluit că sunt prea bătrân pentru astfel de căcaturi și mi-am văzut mai departe de drum dar în timp ce pășeam înspre ieșirea din hotel zâmbeam lung. Damn, you still got it, boy! Hei, nu mă judeca prea tare! Nu primesc în fiecare zi astfel de validări exotice așa că fuck off… Prin dreptul ochilor trece rapid o tipă. Lucrează aici. I-am cunoscut soțul și mi s-a strâns pieptul ca o stridie proaspătă peste care storci câțiva stropi de lămâie. Îmi părea atât de rău pentru el. E un tip arătos, mișto și cu mult bun simț și cu toate astea… de ce morții ei i-o pune coarne cu boul ăla? Industria mea e un killer de relații. Cel mai sadic dintre ei așa că n-o judec prea tare. Cu toate păcatele lor privesc cu drag la familia mea de degenerați, la barmanii care alchemizează băuturi în shakere și la chelnerii care mișună agitați ca niște neutroni de la o masă la o alta luând comenzi, ducând pos-ul, cărând neobosiți tăvile lor uriașe pline de sticle, de căni și de pahare rânduite într-un echilibru perfect după un algoritm care ar stârni invidia oricărui arhitect. Mai toți sunt bețivi, divorțați și ușor depresivi. Cum toții o știm că ăsta-i prețul pe care-l plătim în mod obligatoriu noi toți cei din horeca și atârnă greu ca plumbul în conștiințele noastre. Suntem frăție unică de fel; ei sunt ai mei și eu al lor. Indiferent că suntem blonzi, grizonați, bruneți sau șaten la păr, tineri sau la vârsta a doua ochii noștri și sufletele noastre au aceeași vârstă pentru că ceea ce vedem și auzim în fiecare sfântă zi nu mai poate fi uitat vreodată. În dreptul tejghelei barului sunt doar țestoase fără carapace, asta vedem, oameni fără apărare, dezbrăcați de armuri, vulnerabili, așa cum i-au făcut mamele lor, mii și mii de fețe fără măști care râd sau plâng și care-și caută, în general, cu disperare dragostea și răspunsurile pe care adevărul este că majoritatea nu le va primi niciodată, și chiar și dacă rugăciunile le vor fi ascultate ceea ce vor primi, acei câțiva mai norocoși, vor fi doar jumătăți de așa ceva. Aud lucruri incredibile, cunosc oameni incredibili și am parte de scene incredibile aproape în fiecare zi. Un regizor faimos britanic, fostă legendă în industria filmelor horror, amic cu mine, consumator exclusiv de burger, a fost găsit săptămâna asta mort în propria lui casă după un overdose cu vodka împletită savant cu cocaină. L-am văzut și i-am vorbit timp de un an de zile iar acum e lemn. Priveam la serialul “Ballers” cu The Rock și am zâmbit când mi-am recunoscut prietenul pe care l-am cărat la camera lui în nenumărate rânduri mort de beat; nu că eu aș fi fost cu mult mai treaz ca el, doar că am exercițiu, ce pana mea. Câte paranghelii am tras cu oameni pe care puțini au privilegiul să-i cunoască, aici și la Madrid, le-am și pierdut numărul însă ceea ce-ți pot spune este că de la fiecare-n parte am învățat câte ceva și că port în suflet particule infime din sufletele tuturora cu care m-am îmbrățișat prietenos. Excepție face doar muistul ăla, singurul client din viața mea de chef, pe care l-am alungat din restaurantul meu în răcnete amenințându-l că-i rup gâtul ca unei găini dacă-l mai prind la mine. D-zeule mare, un asemenea specimen grobian nu mi-a mai fost dat să-ntâlnesc vreodată și nici că mai vreau. Sunt foarte tolerant, mă jur, doar că ăla a reușit să mă insulte atât de grav încât am sărit peste toate cele 9 trepte ale toleranței mele proverbiale printre cunoscuți direct în ce-a de a 10 a, adică în zona proceselor penale pentru vătămare corporală în circumstanțe agravante. Roșu am văzut în fața ochilor. Dacă nu mă placau oamenii de pe sală acum îți scriam dintr-o celulă căci i-aș fi rupt bucuros spinarea aia de codoș adulterin și spelb. Îmi frecase ridichea pentru că vocea mea răzbise prin telefon infirmându-i minciuna sfruntată pe care i-o servise soției personale trădându-i, astfel, indiscreția. M-am aplecat înspre domnișoara care-l însoțea, evident amanta, o tânără pe care o amețise cu aburelile lui de mic om mare și puternic, și i-am șuierat privind-o în ochi: “poți mai bine de atât” apoi mi-am întors ochii înspre vita aia încălțată. Tânăra nu era stelară însă pe lângă el care era chiar un refuz de ciur de bărbat tipa părea o femme fatale. Ai mei m-au placat și m-au scos politicoși din restaurant înainte să-i stâlcesc mutra aia de verigă-lipsă. De aceea m-am și așezat la bar. Eram încins de furii apocaliptice. M-am mânat instinctiv la el ca să-mi regăsesc echilibrul în sânul micii mele familii de horeca’s inglorious basterds. Așa decrepită cum e, lângă ea sunt întotdeauna safe. Mă simt safe. Îi înțeleg pe toți tot așa cum și ei la rândul lor mă-nțeleg pe mine. Ne avem unul pe altul și ne purtăm de grijă reciproc fără nicio ezitare. Răsucesc jetonul de cazino ca un psihopat și parcă nu-mi mai simt degetele de la atâta frecat. Mai cer un Veriere și scap jetonul din mâna. Mă aplec după el, îl privesc lung și-mi amintesc de ea, un om îngenuncheat de viață și de consecințele propriilor decizii proaste, și a cărei unică vină până la capăt este doar faimosul ei tată, un fost dictator care a rămas în istorie și nu neapărat pentru cele mai nobile dintre motive. Ea, exact și fiecare dintre noi, este jumătate de culpă proprie, jumătate victima sorții. Ca să-ți țină de noroc, mon bel ami, mi l-a întins zâmbitoare în fața taxiului pe care-l chemasem pentru ea. Mi l-a dăruit cu o îmbrățișare caldă însoțită de un sărut aplicat pe obraz în circumstanțe absolut halucinante dar asta e o poveste de bar pe care o să ți-o deapăn altădată. Nu acum. Acum tot ce-ți pot povesti este că-i doresc să-și găsească liniștea cât mai grabnic pentru că e un om frumos. Sunt înconjurat de povești, cel mai adesea triste. Uneori sunt povești în măruntaiele altor povești și care, pe măsură ce se dezvoltă capătă gravitație și atrag spre ele altele și altele până formează o constelație de așa ceva. Pe multe dintre ele nu le pot pomeni pentru c-aș încălca dreptul lor la intimitate și aș aduce durere prietenilor mei așa că pe acelea le încătușez în mine pentru eternitate dar nu fără un preț, și acela este unul mare, crede-mă… Îmi pierd nădejdea în umanitate și mai cu seamă inocența de altădată. Suntem cu toții victime și călăi deopotrivă. Dau paharul peste cap, azvârl nepăsător o bancnotă de 100, îi strâng mâna șefului de bar, zâmbesc la sporovăiala pre-coitală din jurul meu, îmi închid geaca căci e răcoare de acum, îmi pun căștile pe urechi, apăs play lui “flashing lights” a lui Kanye și pășesc negrăbit de nimic spre casa mea. E goală…

Calea Victoriei