“Oye, mami, que tu dices niña? Estas aburrida? Oye esta percusion como suena!” Căștile îmi bubuiau în urechi. Am părăsit aeronava fără să mă grăbesc. Pana mea, nici n-aveam de ce. Dincolo nu mă aștepta niciun chip familiar, niciun sărut fierbinte și nicio strânsoare de brațe așa că de ce naiba să mă zoresc? Inima nu-mi bătea nicicum. Cu pași potoliți urcam culoarul burdufului cu sacul meu “army” azvârlit pe-un umăr, și-n drumul meu netulburat către corpul central al terminalului mai aruncam câte o ocheadă la soarele care răzbea prin suprafețele vitrate. Era de o blândețe aproape maternală. Gândul mi-a zburat imediat la golfulețul meu măturat de valuri și de acolo la clipa-n care voi răsuci cheia-n ușă iar pe chip mi s-a lăbărțat un zâmbet lung de la o ureche la alta. N-ai de niciunele în casă, niciun corp de mobilă, o să dormi pe podeaua goală. Doar detalii… “Aqui se baila de too“ tuna vocea artistului peste percuția afro latino care de acum, involuntar, mă ajuta să-mi cadențez atât pașii cât și gândurile. “Bailando de too” e cântecul din căștile mele… Trebuia să mi-o admit că ritmurile drăcești născute-n jungla Africii Ecuatoriale fac o casă tare bună cu pianul, cu trompeta și cu spaniola; par făcute una pentru alta. Luat pe sus de valul ritmurilor fierbinți m-am trezit că schițez câțiva pași de dans latino până m-am oprit la standul cu țigări din interiorul terminalului. Am dat 35 de euro pe un cartuș de Lucky Strike apoi târșâindu-mi pașii c-un sictir complet nejustificat m-am proțăpit-moț în dreptul ghișeului centrului de închirieri auto. Ce bine, finally, mi s-a schimbat norocul… pana mea, nu-mi venea să cred ce baftă aveam. În sfârșit reușeam și eu să prind un cabriolet pentru că țineam morțiș să mă bucur din plin de parfumul sărat al Atlanticului și al arborilor înfloriți pretutindeni în jur. De la prima mea vizită în arhipelag nu mai izbutisem să prind nicio decapotabilă și pentru mine devenise un subiect extrem de frustrant. Murisem de draci când îi vedeam pe turiști cum se fâțâiau cu ele în susul și-n josul insulei în timp ce eu mă sufocam ca prostul în cutii închise. Astea întotdeauna se dau primele, băga-le-aș… Semnez hârtiile cuprins de euforie și plec vesel spre poarta sosirilor. Cum o mirosi acum Santa Cruz? Trebuie să fie bestial. Nările îmi fornăiau lacome ca armăsarilor la montă când mi-am amintit de lungile mele plimbări pe aleile parcului central. Abia așteptam să mă-nbăiez din nou în amestecul ăla de arome florale dulci care te îneacă atât de plăcut la tot pasul. Cu cheile mașinii adânc înfipte în buzunarul blugilor și cu sacul army pe umăr trec de porți și simt că mi se fute chi-ul instantaneu. Mă holbam ca un Grinch la oamenii care-și întâmpinau înfrigurați și veseli membrii familiilor lor sau prietenii sosiți cel mai probabil imediat înaintea mea sau odată cu mine. Să vă fut very much, găoazelor! Încercam să-mi readuc aminte cum se simțeau toate astea cândva dar am constatat c-am și uitat cum e. Parcă nu le-aș fi trăit niciodată. Oare le-am trăit aievea sau doar am visat că le-am trăit? E ridicol, sigur că le-ai trăit… M-am recompus rapid, am tras o flegmă-n gând, mi-am grăbit pașii prin mulțimea din calea mea și m-am dus-țintă la cafeneaua favorită. Un barraquito, porfa. Am ieșit din aeroport cu el în mână, m-am așezat pe o bancă, mi-am aprins o țigară, am dus paharul la gură și l-am sorbit pe-ndelete cu geanta la picioare, cu ochii închiși și cu capul dat pe spate. Cafeaua alcoolizată, fierbinte și dulce ca mierea îmi curgea ca lava pe gât. Ay-le! Ay la la le! – Ay, la la le!… Eliberez un fum albastru-nspre cer și deschid ochii ca să-l văd risipindu-se. Tenerife, vulcanul meu, refugiul meu mărunt cât un bob de linte azvârlit în urmă undeva-n imensitatea Atlanticului de către Americi în fuga lor de Africa e mi hugar. E acasă. Holly shit, până și mie-mi vine greu s-o cred deși frământ cheile casei într-o mână în timp ce le mai arunc câte o privire din când în când. Azvârlu sacul pe bancheta din spate, mă prăbușesc în scaun, decapotez Fiatul mititel, conectez telefonul la media, răsucesc sunetul pe maxim, bag în viteză, îmi sincronizez picioarele pe pedalele mașinii căutând să mă prind de punctul de cuplu al ambreiajului și, scârț!, țâșnesc de pe loc ușor cam precar pentru experiența mea la volan. Las’ că mă prind eu repede unde “mușcă” ambreiajul. Cu toate că motorul era dezamăgitor de slab trebuia să admit că mașinuța mea era tare fun. Părăsesc breteaua lui Tenerife Norte, intru pe autopista, urmăresc indicatorul de Santa Cruz, îmi potrivesc ochelarii pe nas, îmi aprind o țigară și cu ea prinsă-n buze, trag bărbătește de levierul schimbătorului într-a patra, calc pedala accelerației la blană și mă strecor în traficul agitat ca gândul.

Trântesc portiera și închid din telecomandă, apuc sacul de toartă, mă răsucesc pe călcâie și ezit o secundă. Amânam pe cât puteam de mult momentul revederii cu ea. Trag adânc în piept aerul puternic salin, îmi arunc cu lăcomie privirile înspre azurul oceanului prăbușit sub faleza pe ale cărei stânci se lăbărțase cu timpul satul meu și cu pași hotărâți încep să cobor fără să mă grăbesc zecile de trepte meandrice săpate în stâncă sau turnate din beton printre casele care urmăreau silueta malului. Valurile se auzeau din ce în ce mai puternic, semn că mă apropiam de casă. Încă puțin. Oye este ritmo! Ajung la capătul golfulețului peste care veghează căsuța mea, inima-mi bubuie în piept să sară de emoție, cotesc spre stânga și uite-o pe frumoasa mea, exact așa cum o lăsasem. Singurele adiții despre care nu avusesem habar la cumpărarea ei erau zecile de sâni tineri și imberbi, crocanți și goi expuși cu neobrăzare la soare peste tot pe plajă unde priveam; pe aleea care conducea spre ușa mea, deasupra pietrelor negre, în apa oceanului. Ay-le! Ay la la le! – Ay, la la le!

Am dat ușa larg la perete și pironit în tocul ei mă străduiam să străpung bezna cu privirile. Căutam să văd dacă s-a schimbat ceva de la plecarea mea. Fotografia cu fetele mele care domină întregul parter al casei … A rămas lipită de perete, exact așa cum îl lăsasem la plecarea mea. Que bueno! Când în sfârșit prind puterile să mă urnesc o fac stăpânindu-mi cu greu lacrimile. Bum-bum, inima-mi săpa să iasă… Oye este ritmo! Scutură-te, coaie. Ești bărbat, în pizda mă-tii… Scap sacul din mână la picioare și primele lucruri pe care le fac e să ridic siguranțele, să scot o pastilă de cafea, să pun apă-n mașina de cafea apoi s-așez ceșcuța și să-mi aprind o țigară. Trag cu sete din ea și cu picioarele răsfirate privesc la ocean din pântecul bucătăriei rămasă încă scufundată-n semi obscuritate. Prin dreptul ușii mele se perindă la greu fete frumoase și dezbrăcate și eu nu simt nimic special de parcă nici n-ar exista. Toate astea mă lasă rece. Nu le bag în seamă. Suntem doar noi trei: un ermitaño, oceanul și refugiul meu. Para siempre. Nici nu am nevoie de mai mult de atât. 28.2916° N, 16.6291° W… adică departe de durere, departe de dezamăgiri, departe de frivolitate, departe de mistificări și de abureli, departe de vrăjeli și de vrăji, departe de sirene ademenitoare și de promisiuni imposibil de dus la capăt. Departe de ele și totodată atât de aproape încât aproape că le pot simți mirosul creștetelor lor micuțe. Arunc un ochi la fotografia de pe perete, le trimit un sărut în gând apoi ies din casă și mă sprijin de peretele din fața casei mele ridicat deasupra stâncii la numai câțiva metri distanță de apa furioasă. Pietroiul e plin de crabi roșu-aprins cu galben sprinteni ca pisicile. Valurile mătură țărmul cu furie, Rafa, nebunul, cântă cât îl țin bojocii mâzgălind pereții și aleile cu pensula, sânii goi saltă la tot pasul acompaniați de răsete și de hârjoană, cerul e limpede și soarele arde blând. Apuc ceașca fierbinte, sorb din ea cu ochii pierduți în albastrul valurilor, țigara-mi fumegă-ntre degete și gândurile mi se risipesc luate de briza oceanică. Sunt acasă y “aqui se baila de too“…

bocacangrejo

tenerife