Asalaam waleikum. IPhone-ul meu e bine mersi în Lahore. Aș putea-o reformula-o cumva ceva mai plastic spunându-ți-o și altfel, și anume, că toate amintirile adunate în ultimii mei cinci ani au dispărut în pizda mamii lor hăt, peste mări și țări, departe, taman în capitala Punjabului Pakistanez și că e o doar o chestiune de timp până ce toate cele trăite cu atâta intensitate se vor fi risipit încetișor și din capul meu, rând pe rând, pâș-pâș, cu caiacul pe râuri de timp și de alcool. Îmi mai rămâne doar speranța că unele dintre amintiri, (sper că și cele mai alese dintre ele) mă vor ține de mână la clipa trecerii mele în lumea de dincolo dar n-aș băga mâna-n foc pentru norocul ăsta. “Poate că-i mai bine așa” – mă îmbărbătez eu ori de câte ori duc mâna la buzunar și-mi amintesc de pierderea suferită – “Fac eu altele”. Îmi și imaginez ce șoc o fi trăit bulangiul care l-a palmat in Uber când l-a pornit și a dat peste colecția mea de craci goi, buci și pizde, sâni și coapse de toate neamurile și etniile împletite în așternuturi și poziții cari mai de cari mai exotice… “Neah – îmi zic eu – n-are cum să-l pornească pentru că nu știe parola”… apoi pufnesc în râs la enormitatea gândului amintindu-mi că dacă mai toate tech-support-urile lumii își au sediile în subcontinentul Indian e dintr-un motiv întemeiat și acela e că toți sunt vrăjitori în computere, în pana mea, iar realitatea și mai tristă (pentru mine) e că nici măcar nu trebuie să posezi vreu IQ stelar ca să treci de bariera geniului meu de criptolog care a ales patru de zero pe post de santinelă așezată-n calea curioșilor. Mai am cel puțin alți cinci ani la dispoziția mea ca să-mi fac altele? Well, nu și cu life style-ul meu… și acum zâmbesc amar.

Troc! troc! troc!, pășeam eu apăsat pe Calea Victoriei cu pantofii mei Church’s clătinându-mă cu demnitatea unui bețiv experimentat după o zi în care până și eu mi-o admisesem c-o facusem lată. Chiar că mă autodepășisem. Jobul mă cam terfelise-n ziua respectivă, terminasem târziu și mă mâncase-n cur să-mi vizitez un coleg care se transferase recent la o altă crâșmă și care mă invitase de cu săptămâni în urmă să trec pe la el pe la bar. Când ne întâlnim, noi preoții plăcerilor, fraților, nu iese deloc bine niciodată, ăsta-i adevărul. ne spulberăm simțirile dincolo de uitarea de sine, nu alta. Pe fondul ăsta am meșterit din ziua respectivă una cu adevărat de pomină, chiar și pentru unul ca mine și nu mă simțeam mândru deloc de ispravă. Dimpotrivă, prin mine curgeau valuri de dezgust la adresa slăbiciunii de care dădusem dovadă. Eram plin de sclipici. De unde dracu-l culesesem, nu mai știam… Îmi ridic căștile B&O pe urechi, scobesc după singurul telefon rămas în posesia mea ca să-mi pun ceva muzică, mă apropii de colț și dau nas în nas cu fata mea cea mare care făcea același lucru dar din sens invers. Era c-o prietenă și împreună pășeau vesele înspre casele lor. Am înlemnit când am recunoscut-o. Armageddonul meu bahic se-ncheiase cu adevărat superb, avusese grijă Bărbosul, în mod personal, de asta. Fuck me! Mă bucura enorm revederea cu ea dar în același timp am simțit un val fierbinte de rușine profundă care mă inunda din tălpi până-n cap. Ne vedeam atât de rar și acum o făceam în halul de depravare absolută în care mă găsise așa de pe nepusă-masă. Ea avea toate scuzele din lume să fie pe străzi, mai ales la vârsta ei… dar să-ți vezi tatăl la 49 pe stradă demolat cred că era o imagine de vise rele. Ce exemplu-i dai tu, băi idiotule? Asta e… Răul fusese făcut, planul meu era să rezolv criza urgent așa că-ntr-o clipită am scos fix din cur un hail Mary attempt menit să-mi mai salveze câte ceva din imaginea de părinte responsabil. M-am recules instantaneu, mi-am aranjat cravata, postura mi s-a îndreptat de parcă țineam un discurs la Oxford, am afișat cel mai candid zâmbet din repertoriul personal și am îmbrățișat-o cu foc până am auzit-o că scoate un icnet. Am eliberat-o din strânsoare dar nu înainte să-i miros parfumul cald din creștetul ei blonduț… nectarul zeilor… Ce cauți la ora asta pe stradă? Pe post de răspuns m-a privit lung apoi a izbucnit în râs isteric căruia nu i-am rezistat așa c-am râs odată cu ea. Avea dreptate. În timp ce-i bălmăjeam drăgălășenii recapitulam în gând pe repede-înainte cam câte pahare consumasem până-n clipa aceea încercând din răsputeri să-mi infirm în cap starea mea avansată de descompunere de parcă mai conta-n pizda mamii, și când mi le-am enumerat doar după hram, nu și după numărul de pahare, m-am făcut curcubeu la față; fute-m-aș!…whisky, daiquiry, shoturi, martini dry, bloody mary… Îmi venea să intru în pământ de rușine, nu alta… Am dus mâna la buzunare după țigări și după brichetă și ia-le de unde nu-s. Fuck… le-am uitat sau mi le-a tirat vreuna dintre panaramele de acolo? Bricheta mea Dupont se dusese sufletului. -Tati, n-o lăsa acolo, hai după brichetă. Am dat aprobator din cap și însoțit de amândouă, cumințel, am urcat cu liftul înapoi de unde plecasem dar pas de -o mai găsește. Normal că mi-o tiraseră fufele alea de sub ochii mei. Bricheta mea era, exact ca și telefonul meu, istorie, pa și pusi. Ce mi-e Lahore, ce mi-e Balkon de pe Calea Victoriei. Asta e… înciudat pe neglijența mea care constatam că se transforma ușor într-un pattern comportamental am coborât înapoi în stradă și m-am așezat la sporovăit cu ele pe trotuar bucuros că-mi pot sorbi din ochi copila. Am ajuns să mă mulțumesc cu atât de puțin… conștientizez, pesemne, că nu-mi stă-n putere să schimb lucrurile. Ea vorbea dar eu nu mai auzeam nimic; ședeam înlemnit și priveam prosternat la ea bând-o din ochi omițând cel mai adesea să mai și respir. Mi-aș fi dorit să-ncremenesc momentul ăla pentru toate secundele promise mie la naștere dar era doar un amărât de vis ca mai toate celelalte, ca toate visele, unul înșelător. Doamne, cât de frumoasă poate fi! Mai stai. Mai lasă-mă să te respir, Îngerul meu. E atât de plină de viață într-un infern al opusului a tot ceea ce reprezintă ea. Regatul meu… ea mustește de culoarea vremurilor apuse și eu, locuitorul lui alb și negru acum îi sunt doar martorul ocazional… Nu mă mai săturam privind-o. Din când în când mă mai întrerupea câte o pramatie (alta înafară de mine) căreia nu-i venea a crede ce noroc dăduse pe mine de agățasem în mod magic două puștoaice atât de frumoase. Cum ai făcut? – Ce? Fuck you! Marș, potaie! Îi priveam c-o furie care nu lăsa loc niciunei interpretări. I-aș fi decapitat pe loc cu dinții… Ce păcat că trebuie să pleci… După ce i-am băgat în mă-sa trilingv, în franceză, în engleză și arabă pe cei câțiva interesați care se băgau în seamă cu mine le-am însoțit până la mașina comandată unde l-am amenințat până și pe șofer că-i iau gâtul dacă se atinge de vreun fir de păr din creștetele lor. Ce degenerați! Ele au plecat într-un nor de râsete iar eu le-am privit cum dispăreau vesele din viața mea la fel de abrupt pe cât și intraseră cu minute-n urmă. Peste Calea Victoriei se așternuse pătura unui tinitus asurzitor. Lumina mi se stinsese din nou iar bezna atât de familiară mă-npresurase la loc. Pupilele mi s-au dilatat, pielea mi s-a albit la loc și frigul mi-a înțepenit coloana în poziția în care mă surprinsese. Din împărat am redevenit la loc un simplu bucătar. Rege al desfătărilor de moment, al momentelor efemere, al minciunii dulci și al plăcerilor false. Un dăruitor care nu va cunoaște niciodată darul. Un clown. Când le voi mai revedea? Cea mică ce-o mai face? Nu mai știu nimic de ea. Mă evită și mă doare rău. În piept ardea ca-n caldera lui Teide în plină erupție. Am dus mâna la sacou din care am scos nasul de clown de care nu mă despart niciodată, mi l-am așezat la locul cuvenit și troc! troc! troc!, talpa grea a pantofilor mei Church’s umplea din nou strada cu ecourile ei calde. Solitudinea este my new BFF. Viață de chef ți-a trebuit, tu-ți curu’ mă-tii! E singura care te mai ține-n viață așa că nu te mai plânge ca fătălăul… Le vezi sau nu, chiar nu contează, really căci lor le gătești, fetelor tale.

În drumul meu clătinat am dat peste o gașcă de zurbagii tineri de la care am pescuit două țigări și la un moment dat strâng în brațe părintește un puști gay care plângea de grija pentru prietena lui/ei care trecea printr-o perioadă ceva mai grea. Pula calului… ești copil. O să-i treacă. În capul meu se roteau milioane de gânduri… printre ele cel mai asurzitor era că până și eu mi-o admiteam că nu-mi puteam încheia ziua mai bizar de atât dar cu toate astea mă reasiguram în sinea mea că-n esență nimic nu era cu adevărat nou pentru mine. Viața unui chef, în general, are darul de a transforma extraordinarul altora în banalul cel mai înduioșător pentru lucrătorii din industria mea iar a mea, în particular, nu-și ieșise deloc din registrul ei obișnuit, singura excepție de la normă fusese doar că de data asta chiar că pedalasem în abuz cu ceva mai mult aplomb ca de obicei. Mori con memorias, no somnes spuneau romanii. N-ai tu grijă, amintiri îmi fac eu cu duiumul, performanța mea ar fi, însă, să le mai și țin minte. Îmi este limpede că existența mea diurnă poartă semnătura unui suicid lent dar dacă e să fiu onest cu mine eu, tehnic, sunt mort încă de acum cinci ani doar că până (și dacă) mă răzgândesc m-am decis să mai zăbovesc nițel pe aici. Ridic nasul roșu de clown în vânt și prin izul de burete amușinez ca un copoi adierea de vânt care se răsfira în intersecție în toate direcțiile. Îmi miroase a schimbare… hmm… privesc în toate zările, ridic din umeri, așez căștile pe urechi, duc mâna după telefon, aleg gipsy kings și-i dau play lui Gitano Soy … troc! troc! troc! pașii mei se pierd cadențați și-ncet pe Stirbey Vodă-n sus. Două săptamâni mai târziu mi-am înaintat demisia din postul de Executive Chef. Mori con memorias, no somnes… a sosit vremea să-mi văd mai departe de drum. Nu mă mai aștept la nimic în mod special doar că-n sinea mea se aprinde din când în când o speranță pe care n-o pot opri indiferent cât m-aș strădui… Speranța că, cine știe, poate că, totuși, destinul mi-a hărăzit să trăiesc din nou în culoare…

Calea Victoriei