Există câte o etică în (și pentru) toate acțiunile tale sau mânuim doar una generoasă și bună care acoperă tot spectrul vieții de la alfa la omega și cu ajutorul căreia tratăm în aceeași manieră unică businessul, job-ul, prietenii sau relațiile intime? Dacă acceptăm că există o singură etică, măcar și una bună la toate, ea este comună, universal acceptată de la un pol la celălalt și de la meridianul zero roată-înapoi, sau fiecare dintre noi defilează prin viață cu propria lui rețetă unică? Cum le reconciliem, într-o manieră cât-de-cât funcțională, pe toate cele 8 miliarde de etici and still counting? Wow! Și dacă credeai că problema se rezumă doar la dilemele acestea îți mai arunc în poală o castană fierbinte: Etica, odată însușită de către fiecare, rămâne bătută-n cuie pe viață sau e la fel de maleabilă ca lutul umed așezat pe roata olarului? Aud scuza “am evoluat” și-mi vine efectiv să borăsc. Să mori tu c-ai evoluat! Schimbarea ta nu este o evoluție ci o bartai metamorfoza în altceva, de regulă mai rău. Din femeie onestă nu poți evolua în prostituată tot așa cum nici Maica Tereza nu putea evolua într-un asasin în serie. Evoluția presupune o schimbare săvârșită pe același schelet nicidecum alterarea ta până la nerecunoaștere. Cu etica lucrurile stau cam la fel. Ce până mai ieri reprezenta lucrul făcut corect azi e așa-și-așa sau, mai bizar, e considerat răul în stare pură. Pretty fucked up, huh… acum ieși pe stradă cu dilemele astea-n cap și încearcă să fii un om corect dacă poți, sau măcar perceput ca fiind unul de către ceilalți cu care te-ai aflat în treabă.

De la ce vârstă și de la cine se deprinde etica? Cine ți-e învățătorul (sau învățătorii, asta dacă sunt mai mulți)? Care este autoritatea responsabilă? Bunicii, părinții, societatea, exemplul anturajului tău, religia, traumele tale sau vocea proprie? Ce se face și ce nu se face într-o circumstanță dată fără să fi judecat ulterior și arătat cu degetul? Care-i binele și care-i răul și dac-ai dat-o-n bară culpa e doar a ta sau o-mparți cu învățătorii tăi? În război și-n iubire orice este permis, n’est pas? Călăul meu și-a purjat conștiința ca să doarmă împăcat cu sine în casa mea, cu copiii mei lângă el binemersi și deși manșetele îi sunt umplute de stropi de sânge sforăie-buștean noapte după noapte cu sufletul mai curat și mai parfumat la cur ca al lui Coccolino. În același timp eu reînvăț să umblu cu capul proaspăt cusut la loc pe umeri cu buzunarele golite și amândoi avem inimile la fel de curate. Cum pula calului se face că amândoi avem dreptate și doar unul sângerează? Poate că se-nscrie în normalitatea eticii timpurilor noastre și că eu, un dinozaur al sfârșitului de secol XX rămas încă-n picioare n-o pricep pentru că nu am ustensilele necesare. Poate că n-am evoluat pentru că sunt incapabil s-o fac, nu? E un subiect de teză filosofică și culmea e că oricât ne-am căcat pe noi să-l descâlcim, de la Aristotel încoace încă nu i-am dat de capăt. E ca și cum ți-ai propune să îmbrățișezi vântul la piept. Good luck with that.

Două sunt eticile care mă țin treaz nopțile: etica responsabilă de relația părinte-fiice (în cazul meu) și cea care împacă bărbatul din mine cu femeia din viața lui pentru că prima mi-o condiționează cumva și pe ultima menționată. Nu numai că-mi condiționează relația post partum cu fosta, pe care o blamez cât cuprinde pentru situația cu care mă confrunt acum, dar mi-o influențează și pe cea cu viitoarea parteneră care ori vine la pachet cu un copil ori, cel mai probabil ar ridica la fileu subiectul copiilor. Acum îmi vine să-i fut câte un fuleu ca la rugby printre buturi oricărei progenituri scoasă-n calea mea. M-aș da în lateral și aș șuta în el cu sete ca-ntr-un balon oval. Am citit și recitit în buclă răspunsul celei mici la mesajul meu și simt cum zumzăi tot în interior ca diapazon apucat de streche. După aproape cinci ani de insistență neobosită din partea mea cea mică (ajunsă acum între timp mare) a găsit în sfârșit timp să-mi răspundă și… what the fuck?!! Buzele îmi articulau în șoaptă fiecare cuvânt scris de ea cu fier înroșit și mintea mi le rânduia în fel și chip ca pe piesele de tetris căutând cu disperare să le modifice sensul în opusul intenției mesajului dar indiferent cum le-aș fi răsucit adevărul era ca și Dzeu, doar unul. Nu mă așteptasem să am dreptate (ȘI) asupra acestui aspect. Dacă toate profețiile mele ar fi fost numere de loterie acum loveam jackpot-ul la Loteria Milioanelor. Cu gust amar pe limbă acceptam pentru a câta oară că mi se mai împlinise una dintre cele făcute atât de inspirat la iscălitul actelor. A câta era acum? Holly shit… le-am pierdut șirul. Bun, perfect, dacă asta își dorește asta va primi. Întotdeauna mi-am dat silința să fiu un tată bun și avusesem un model cum puțini alți pe lumea asta au avut privilegiul că cunoască însă vremurile m-au învins. Probabil că dacă mai trăia vremurile astea de căcat l-ar fi îngenuncheat până și pe el. Aia mică m-a spart, mi-a rupt fălcile. Adeseori m-am întrebat ce poate schimba un om dincolo de orice recunoaștere și acum îmi căpătam, poate, unul dintre răspunsurile cele mai potrivite. Nu consider c-am evoluat cum s-ar grăbi toți proștii să-mi spună ci că m-a schimbat. În rău. Uite așa ceva te poate schimba radical, te poate înrăi. Cu ochii benoclați în mesajul ei duc lupte serioase cu mine însumi să nu cedez tentației de a trosni înapoi cu fulgere cel puțin olimpiene. Fuckin’ hell! M-a rănit teribil și zău dac-am meritat-o. Cu cele câteva clipiri din ochi necesare ca să parcurg textul am fost trecut fulgerător prin toate stările cunoscute și necunoscute de până atunci și mi-aș fi dorit un come-back pe măsură la mesajul ei dar asta ar fi agravat mai mult ca sigur situația cu care mă confruntam așa c-am bălmăjit ceva neutru și am rămas pironit locului cu un vibrato în obraji, cu telefonul suspendat precar în palmă și rezemat de spătarul scaunului. Ce dracu’ altceva să-i mai răspund la mizeria aia? Oricât aș fi trecut cu vederea fonfleurile arhicunoscute și deja fumate ale terapeuților ei pe care ea mi le regurgitase cu atâta importanță sperând să fie luată-n serios tonul ei dur și rece nu mai lăsa loc de vreun echivoc. Durerea mea că n-o văd mi-o definea ca pe un Self-pity party… Self-pity party, you little … ?!… Lui tac’tu îi spui tu asta? O fi mermelit ideile alea idioate inoculate de anturaj în căpșorul ei cum le-o fi mermelit dar trebuie să-i dau Cezarului ce-i de drept al Cezarului, și le-a plescăit până le-a forjat într-un pumnal pe care mi la-nfipt cu meșteșugul unei femei în toată firea. Până-n prăsele în carnea sufletului, curat și adânc, exact ca un assasi șiit trimis să execute un comandant de oștire inamic. M-am trezit înăbușit într-o furie greu de explicat și care m-a cam surprins. Pe mă-sa nu mi-o mai doresc nici dac-ar fi ultima gură de aer, și Dzeu mi-e martor când ți-o mărturisesc, și cu toate astea de ce sunt atât de furios de când am aflat că-și trăiește o a doua lună de miere? De ce s-o acuz? C-are gusturi de căcat? Să fie sănătoasă… însă sunt un Teide furios-lavă când cea mică-l privește prin ochii maică-sii pe noul ei “tăticuț” care n-a suferit niciodată nicio secundă pentru propriul lui copil iar mie, pe boul care a spălat-o la cur de căcat, care a plâns cu ea nopțile și care s-a bucurat odată cu ea pentru fiecare pas făcut sau dințișor nou ieșit în gurița ei, care a smuls-o din brațele oceanului care i-o fura de la picioare… mie-mi dă cu flit. În ce lume dreaptă aceste lucruri sunt considerate firescul? Unde e Dzeu acum, fute-l-aș să-l fut de Bărbos sinistru? Unde e dreptatea când ai nevoie de mai mare de ea? Făcusem spume la gură ca lupul apucat de rabie. Pe moment am pierdut bătălia, mi-era foarte limpede. E temporar, o știu, și nu m-a ucis căci după atâta otravă gâlgâită în ultima vreme am dezvoltat deja o imunitate care adeseori mă surprinde până și pe mine. Când o să crească o să înțeleagă mai bine viața. Sper să mă prindă respirând când va voi să-și dreagă căcatul. Eu o aștept căci asta face un tată bun, nu? Înghite. Nu așa zice etica? Acum, însă, sunt Gregor Samsa și mulțumită vorbelor ei trec printr-o ultimă metamorfoză schingiuitoare. Gândul mi-a zburat la ziua în care semnam la notar și numai Dzeu știe cât mi-ar fi plăcut să mă fi-nșelat atunci când i-am creionat viitorul din vorbe pe repede-înainte. Acum zâmbeam cu amărăciune căci profeția de atunci, și acum proaspăt împlinită, vine la pachet cu o alta care acum stă cumințel să urce pe scenă. De data asta acel cineva care-și va înmuia buzele în cupa ei nu voi mai fi eu. Eu mi-am cam isprăvit cupele de cucută. De acum înainte e rândul ei. What goes around comes around. So, oh goodie, what’s next on our menu? Ne repliem și asta e, ne scuturăm și ne vedem de drum atât cât ne-o mai fi lăsat cel de sus la dispoziție. Cu toate astea adevărul e că de când i-am citit mesajul nu mă mai pot aduna mai deloc. În aer adie vântul unei schimbări majore.

Duritatea lui mi-a servit ca un imens clopot al deșteptării, unul cu mult mai gălăgios ca al clopotarului idiot de vis-a-vis de vila unde locuiesc care dă în ele ca surdul cu înverșunarea unui zelot aproape-n fiecare dimineață, mai ales duminicile, de scoate tot cartierul din minți. Fără voia ei cea mică m-a forțat să reflectez puternic și asupra eticii relațiilor mele, doar mă lovise ca o femeie în toată firea. O femeie vine la pachet cu germenii haosului iar haosul ei are un potențial mai distructiv ca cel al haosului propriu iar dacă are și copii este și mai nucleară. Mai vreau eu așa ceva? Răspunsul meu este un “NU” hotărât. Proprii mei copii m-au mocirlit așa că mi-a pierit cu totul curiozitatea de a afla de ce ar fi capabili copiii altora. Ce dracului fac eu aici și cu mine? M-a obligat să-mi reformulez instantaneu pentru binele propriu toate gândurile și planurile. E o premieră. M-a făcut să-mi doresc o schimbare cât mai grabnică. Familia ta s-a dizolvat de tot, te-ai ales cu așchiile universului care cândva ți-a fost casă, ce dracului ți-ai mai dori de aici? Cea mai prețioasă resursă de care dispui este timpul, nu te căca pe ea, folosește-o cu cap, băiete, so go ahead, move on. The past is the past and it ain’t never gonna repeat itself. Trecutul e doar un morman de nisip fin scurs sub curul meu, ce-i deasupra e un mare necunoscut așa că doar firele care trec pe lângă mine prin gâtul clepsidrei mai pot fi cât-de-cât controlate. Fă-le să conteze. Una dintre ultimele mele griji se auto-eliminase arbitrar fără să-mi ofere cine știe ce șanse să-mi pledez cauza și-ndefinitiv nu mă mira deloc, nu făcuse deloc excepție de la regula impusă de fosta mea parteneră căci doar învățase de la cel mai bun astfel că, odată eliberat de povara bănuielilor care acum fuseseră confirmate în scris cu mânuțele ei, am căscat ochii la toate celelalte aspecte din viața mea care funcționaseră pâna la momentul mesajului cam pe pilot automat. Mi se oferise ocazia perfectă să reflectez comme il faut la ce ar trebui să fac mai departe. Experiența divorțului meu și a perioadei de după a fost borderline una extrem de Kafkiană. Chiar dacă nu m-am transformat fizic într-un gândac asta n-a facut-o cu mult mai puțin dureroasă, trust me pentru c-o bună perioadă m-am simțit ca unul. Am luat-o la picior pe străzile din jurul străzii mele “Montmartre-iene” și așa am redescoperit Cișmigiu, parcul nemaivizitat de mine cred că douăzeci de ani. Revedeam aleile cu ochii bărbatului de 49 ani și-mi reaminteam că-n timpul liceului îmi scoteam colegele de clasă cu barca pe lacul lui pentru a le impresiona cu priceperea mea în mânuitul bărcilor atent să nu-mi scap tacheții în apă și țin minte că pe atunci Cișmigiu părea uriaș și cochet. Acum, însă, mi se pare mititel rău și nasol ca o miss Costinești 1965 ajunsă o babă reeșapată la coadă la Catena sau cocoțată pe scaune la Loft sperând să ia fața puștoaicelor de 20. Adică trist. Nu, de data asta nu-mi mai scot colegele pe lac în Cișmigiu ci mai beau din când în când câte un gin & tonic trântit la mesele de pe lângă chioșcurile unde se servește așa ceva. Sorb din pahar și privesc cu simpatie la tinerii frumoși care râd cu inocență în jurul meu nebănuitori la cât de aprig o să-i tăvălească viața mai târziu. Aș țipa la ei să să păzească dar aș arăta ca un nebun așa că tac și-i privesc cu o durere surdă-n piept rostindu-mi în barbă “sper să scăpați cu bine din căcaturile care vă așteaptă”. Timp de patru zile consecutive în drumul meu către jobul pentru care mi-am pierdut deja interesul am luat la picior Cișmigiul copilăriei mele unde am stat întins pe scaunele incomode lăbărțat la soare și am privit în mine. Las deoparte eticile pentru că înainte de a mi le defini trebuie mai întâi să-mi răspund la întrebarea Who are you? Lewis Carroll avea dreptate. Un tată repudiat? Un bărbat fără familie? Un soț fără soție? Un om fără o țară? Sunt și nu, nu sunt nimic din toate astea. Concentrează-te pe punctul tău de origine. Dzeu este focul iar tu ești un slujitor al văpăilor. Îi recunoști puterea, i-o respecți, i-o mânuiești atent pentru a-i stăpâni furia destructivă. De ce o fac? Ca să-ți dăruiesc viață și nu ca să ți-o iau. Sunt violent în numele dragostei și am atâta dragoste în mine de oferit încât am momente când mă sufoc. Cui? Ție. Oricui îmi trece pragul. Voila, ton raison d’etre. Gătitul este un act de iubire care se naște în violență. Deci ai și o parte violentă în tine. Ca tu să trăiești o plantă sau un animal trebuie să sufere de lama cuțitului meu. Așa e de când lumea și pământul. O fac eu și pentru tine doar ca tu să-ți păstrezi conștiința curată. Ești și milos. Preiau eu păcatul asupra mea din dragoste pentru semenii mei care rareori îmi este și întoarsă dar m-am împăcat de mult cu gândul ăsta. So, Who are you?…

Sunt un apostol al focului și pornind de la răspunsul ăsta am de gând să-mi reclădesc din fundație toate principiile de viață. Colecției imense de etici deja în vigoare o să-i mai adaug una proprie pe care o s-o și-nțeleg, în pana mea.