Pagina albă mi-a aprins întreg ecranul iar cursorul lunguieț și anemic clipește undeva în colțul ei de sus netulburat în Dzeii lui măsurându-mi secundele de ezitare ca un metronom al neputinței. Tic-tic-tic-tic. Privesc la el complet paralizat. Până mai acum câteva clipe parcă nu mai aveam stare, coborâsem din așternuturi în fugă și acum muza, târfa capricioasă, a zbughit-o nicăieri chicotind ca o puștoaică cordită care și-a luat limba în gură cu mine și apoi m-a lăsat baltă la bar cu prohabul întărit și cu nota de plată de achitat. Cel mai probabil și c-un herpes. Futu-i. Blocat cu degetele suspendate în aer și cu chipul luminat de albul ecranului încercam să-mi recompun toate ideile care mă ridicaseră din pat dar cu fiecare nou clipit de cursor mă asiguram tot mai mult că devine un efort deja mult prea mare ca să mai poată fi dus la capăt. Gândurile mi se roteau în cap din ce în ce mai furtunos și haotic până s-au sudat între ele într-o panglică la al cărei capăt mă uitam cum spirala pierdut undeva departe în abisul trecutului meu. Apuc sticla de vin și constat că e goală. Așa e, nu mai am vin. M-am întins după pachetul de țigări și mi-am aprins una cu privirile rătăcite-ntr-un punct aiurea de sub corpul suspendat de deasupra chiuvetei. Prin fereastra întredeschisă se insinuează o manea care sparge liniștea nopții șerpuind printre pereții decrepiți ai vilelor din spatele Parcului Cișmigiu iar pescărușii protestează de undeva de deasupra acoperișurilor. O fac și pentru mine. Aș putea închide ambele foi ale ferestrei din lemn dar mi-e prea lene să mă ridic de pe scaunul înalt de bar pe care șed despuiat în curul gol. Maneliștii din vila de vis-a-vis a căror ferestre dau înspre curtea vilei mele s-au obișnuit deja cu apucăturile mele. La-nceput se hlizeau de după perdeaua lor că-mi gătesc ouăle-n tigaie așa cum m-a făcut mama dar când au văzut că mi se fâlfâie cârnatul de ei m-au lăsat în plata mea și acum avem un pact tacit și mă ignoră tot așa cum și eu le ignor gusturile muzicale tânguite cu reverburi interminabile în creierii nopții. Maneaua pe care o aud acum are o altă semnătură și altă adresă, e ceva cu dușmani și cu BMW. Arunc un ochi la fereastra deschisă și o las așa pentru că mă frământă altele la ora asta. Ca de exemplu de ce naiba nu dorm sau de ce naiba stau în fața laptopului deschis incapabil să aștern un singur cuvânt deși ochii minții-mi sunt bubuiți de flashuri stroboscopice din sunete, miresme și imagini care mi se împletesc într-o într-o dantelărie schizofrenică de coapse pline și cu pielea albă sau ciocolatie, goale sau înveșmântate în desuuri negre fine, de vulve umezite și căscate larg de poftă înainte să intru-n ele, apar și elicoptere Huey în formație de luptă cu mitraliorii-n ușile deschise, salonul de spital în care-l internasem pe tata, văd faimoasa Stâncă a Porumbeilor din fața lui Raouche (miticul Kraken împietrit de capul Medusei, bolovanul care străjuiește malul Beirutului), număr sticle de vin golite, mă pierd printre restaurantele din Floreasca, țin scorpioni în palmă, aud șoapte, privesc la botul mașinii mele care gonește-n noapte în munții Rif, miros brațe de mentă proaspătă și de coriandru rânduite pe tarabe, de undeva răzbat râsete de copii, apare și ea în pijamaua ei din mătase roșie stând în rama ferestrei admirând răsăritul soarelui deasupra Atlasului după prima noastră noapte de dragoste, văd apele Mediteranei cuprinsă de furii apocaliptice care mă mătură ca pe un fulg de colo colo între Naxos și Mikonos, aud urletul Ducati-ului care gonește ca racheta biciuit fără milă spre Cordoba, în nări am miros de flori de portocal, urmează plânsete de pescăruși cu siluetele lor pe cer înverzite de ochiul vigilent al lui Al-Hank, farul din Casablanca, sub tălpi simt nisipul fin al lui Palmeraie din Marraksh apoi mă opresc brusc și violent ca-ntr-o coliziune pe contrasens în privirea neagră și rece ca de mort a mamei copiilor mei unde zac înghețat o mică eternitate până ce o mână uriașă mă smulge brutal ca să mă abandoneze dezbrăcat așa cum îți scriu acum pe plaja pitică și neagră din fața căsuței mele din Tenerife. Ce bine e aici! Valurile oceanului se sparg de stâncile care străjuiesc laturile golfulețului meu ridicând tone de stropi uriași către cer iar eu cu brațele deschise mă las spălat prin ei de toate durerile și de toate boalele lumii. O fac cu ochii închiși și c-un zâmbet pe buze.

Scutur furios din cap, închid ochii pentru o secundă și-mi aduc aminte că nu mă pot șterge de lacrimi. După operația suferită mă simt ca un ciclop. Ce n-aș da acum să schimb locul cu Kraken cel împietrit. Prefer să mi se cace-n cap toții porumbeii decât să trec ceas de ceas prin ceea ce trec de atâta amar de vreme-ncoace. Ciclop… Numai jumătăți în viața mea; jumătate de vedere, o jumătate de viață, o jumătate de fericire, o jumătate de satisfacție, o jumătate de carieră și foarte curând o jumătate de veac. Mă adun cât de cât și iau, vorba vine, foarfeca în mână, privesc la “rola” lungă a amintirilor proaspăt formată și mă-ntreb de unde naiba s-o tai. Cu ce să încep? Cu ce-i mai relevant. De la un început, nu mai contează care, toate-s începuturi. Alege-l tu. De oriunde ai porni e-n regulă. Cu cât privesc mai mult la mizeria aia de cursor cu atât mă irită mai mult. Pare că mă provoacă: “Haide, coaie, fă-o! Varsă ce ai de vărsat și hai să ne vedem fiecare de ale noastre. Te-ai blocat, nu? Ești praf”. Trebuie să beau ceva. Căzut pe gânduri am împins de scaun înapoi și m-am ridicat să-mi prepar un barraquito. Poate că are dreptate, poate că sunt praf. Un călugăr asiatic arătos, înțelept și super popular pe social media a zis ceva ce mi-a atras atenția în mod deosebit: cică “dacă vrei să-mbrățișezi ce va veni trebuie ca mai întâi să-ți eliberezi brațele de trecut”… Fuck me! Genial, mi-aș elibera cu totul brațele chiar acu’ fără să ezit nicio secundă, le-aș lăsa să cadă baltă la picioare pe toate ca pe o grămadă de fiare vechi dacă… dacă nu m-aș plesni de o dilemă care-mi macină sufletul secundă după secundă ca o piatră grea de moară: și cu copiii mei ce fac? Dorul de ei efectiv mă topește. Și nu mai am vin deloc…

Mă coceam într-un costum Armani într-o arșiță ca de cuptor în cimitirul Aar’ub și murmuram în buclă rugăciunile cuvenite ultimului drum cu palmele întoarse înspre cer în timp ce patru bărbați, printre care și Safi, tizul și vărul meu bun, așterneau ultima lespede, și cea mai mare dintre ele, peste mormântul tatălui meu. Mi-am ridicat privirile și prin aerul încins care radia nemilos înapoi spre ceruri mi-am zărit mama care privea de la distanță toată ceremonia plângând cu sufletul sfâșiat de durere. N-o distingeam clar dar știam că-i ea. Femeile, inclusiv văduvele, stau la distanță când li se-ngroapă bărbații. Așa e datina islamică. Trupul mamei mele care se ițea și apoi dispărea de după celelalte morminte îmi aducea aminte de o suricata curioasă și dacă mai era nevoie de asta, înc-odată mi se confirma că toate trăirile sau situațiile posibile împart același timp și spațiu și cu opusurile lor. Se conțin reciproc tot așa cum Yin îl conține pe Yang și invers. Bunăoară, așa cum în iubirea cea mai aleasă se ascunde și o urmă fină de ură, tot așa cum râsul e însoțit și de lacrimi, tragedia la care luam parte nu făcea excepție căci se consuma și c-o doză sănătoasă de comic în ea. În alte condiții în mod cert c-aș fi izbucnit într-un râs isteric însă nu și de data asta, acum tot ce simțeam era doar durere-n piept și foarte multă revoltă. Totul era surrealist. Mi-era greu să pricep și să accept că totul se petrecea aievea deși în ultimele mele trei luni mă pregătisem ceas după ceas pentru clipa asta. Cu numai trei luni în urmă eram în Beirut și fumam nopțile în balconul rezervei privind la elicopterele Huey care zburau în formație de luptă spre sudul Libanului. Imediat cum dispăreau din raza mea vizuală apăsam play pe discman-ul Sony, ascultam The Doors vreo patru sau cinci melodii apoi îl opream și dădeam căștile jos de pe urechi, trăgeam pe nări aerul sărat al Mediteranei și ciuleam urechile după zgomotul înfundat de pale, semnătura inconfundabilă a elicopterelor Huey atât de familiară din filmele americane. Așteptam sorbind lung din doza de Pepsi și când în sfârșit o făceau erau întotdeauna răsfirate pe cer, abătute și cel mai adesea parcă și ceva mai puține. Dimineață după dimineață acesta-mi era ritualul. De fiecare dată le număram cu sufletul la gură sperând să revină la bază în același număr. Mi se strângea sufletul în piept și mă-ntorceam spre ușa glisantă întredeschisă ca să-i privesc tălpile scoase de sub pătură. I le acopeream și uneori o făceam doar după ce i le sărutam ușor ca un fulg. Erau reci ca gheața. Ieșeam înapoi în balcon, mă ghemuiam pe lastrele din travertin într-un colț, îmi sprijineam spinarea de ușa mare din sticlă, îmi aprindeam o altă țigară și priveam la cer așteptând să se ridice soarele, semnul că mama mă va înlocui și că foarte curând voi păși pe străzi înveșmântat în parfumul de viennoiserie proaspăt scoase în tăvile cafenelelor înșirate pe drumul meu către hotel. În drumul meu treceam și pe lângă florăria de unde când reveneam la spital cumpăram întotdeauna flori pentru asistente și pentru glastra din rezerva lui baba. Elicopterele alea mă învățau să accept moartea ca pe o promisiune. Eu așa credeam. Mă neuro-programam de unul singur meditând zilnic la ea spunându-mi că dacă o fac o să fiu capabil să trec mai ușor peste inevitabil. Ce să-ți zic, eram un puști arogant de numai 23 ani. În Alepul meu drag și sub soarele acela alb de aprilie realizam că tot efortul meu fusese cheltuit în zadar, eșuasem lamentabil. Nu, n-o puteam accepta. Crezusem că va fi altfel dar în mod evident mă-nșelasem. Căscam și închideam ochii în mod repetat cu speranța că totul este doar o halucinație minuțios elaborată și că odată întorși acasă aveam să-i acopăr, din nou, tălpile cu pătura ca să nu simtă frigul, ca oricare alt fiu bun, așa cum mă obișnuisem în ultimele noastre clipe petrecute împreună. Chit că nu mai era bărbatul puternic de altădată, chiar și așa, slăbit și vulnerabil, mi-aș fi dorit să mă fi părăsit vreodată. În numai 90 de zile îmi cunoscusem tatăl așa cum n-o făcusem timp de 23 de ani. Câte lucruri minunate au rămas nepovestite și cât amar de iubire a rămas neîmpărtășit. Doamne, ce dor îmi era de el acum. Nu-mi venea a crede că trupul lui baba avea să dispară pentru-ntotdeauna în burta colbului fin și alb-gălbui de sub tălpile mele. Când lespedea din piatra de Alep a căzut greu peste golul gropii a scos un sunet pe care pot jura că l-am mai auzit și-n alte două împrejurări de atunci încoace. La auzul ei am tresărit cu tot corpul și picioarele mi-au dat semne clare că nu mai fac față greutății trupului meu așa că mi le-am depărtat repejor într-un “hail mary attempt” implorând cerurile să nu-mi trădeze slăbiciunea în fața asistenței numeroase prezente în acele momente. Ești fiul lui Aboustef, ești un bărbat în toată firea, ai devenit capul familiei tale, ești întâiul lui fiu, urmează-i exemplul, nu te face de râs, nu-l dezamăgi. Poți plânge, leșină, dă-te cu capul de pereți, smulge-ți cămașa de jale dacă vrei dar fă-o mai încolo când nu te vede nici dracu. Aveam privirile încețoșate de la șuvoiul de lacrimi reținut cu eforturi supraomenești așa că oriunde aș fi-ntors capul nu mai distingeam mare lucru ci doar siluete împestrițate și cu palmele ridicate la cer înghesuite la tot pasul de jur-împrejurul meu printre mormintele modeste. Atât de mulți oameni. După solemnitatea afișată înțelegeam că cei mai mulți dintre ei îl și cunoscuseră îndeaproape pe fiul Alintaților, așa cum se numeau locuitorii mahalalei în care se născuse. Îl iubiseră pentru felul în care-și trăise viața. Addur, așa cum era tata alintat în mahala, fusese iubit ca un prinț, trăise ca unul și așa cum stătea și-n firescul lucrurilor acum îl trimiteau în brațele Domnului ca pe orișicare alt emir sadea. Pe patul de moarte, cu numai câteva ore în urmă, moment în care și realizase că-i bătuse ceasul, tata ne ceruse un mormânt nemarcat, modest, “ard mindaas” (pământ bătătorit), dorința pe care i-am împlinit-o cu o ușurință care m-a umplut de mirare. În islam înmormântările sunt luate foarte în serios, sunt o afacere la fel de importantă ca și nașterea, dacă nu chiar și mai și. Ne lăsase pe toți cu gurile căscate. Cu toții ne așteptam la mai multă vanitate din partea unui om atât de puternic însă acu că-i priveam cortegiul numeros totul căpătase sens căci în ciuda modestiei locului său de odihnă mormântul lui părea de departe că era cel mai bogat și mai ales dintre toate celelalte. Era placat în marmura cea mai albă a rugăciunilor născute din respectul pentru cine fusese cândva și bogat în broderii săpate adânc de aurul binelui întors comunității lui câtă vreme a trăit printre noi. În acele clipe de durere îmi elaboram cea de a treia, și ultima, dintre legile după care cu foarte multă vreme în urmă îmi propusesem să-mi trăiesc viața: Pune capul în pernă un bărbat mai bun decât acela care ai fost când te-ai trezit. Dacă mi-am încălcat-o vreodată te asigur că n-a fost cu voia mea. Când am reintrat în casa noastră din Alep, patul lui era făcut, mama a intrat în dormitor, s-a strâns ghem în locul unde până mai ieri dormise tata, am tras o pătură peste ea și am închis ușa-n spatele meu. Nu știu exact de ce dar la zgomotul făcut de ușa închisă în spatele meu pentru câteva clipe gândul mi-a zburat a imaginea cu elicopterele Huey întoarse din luptă, răsfirate pe cer și abătute. În acea dimineață de aprilie nu le-am mai numărat deloc. Știam că reveniseră la bază mai puține.

Cișmigiu