Ulise. What the fuck?! Dintre toate cărțile împachetate de mine în cutiile imense din carton eu am adus-o cu mine tocmai p-asta pe care n-am reușit niciodată s-o termin indiferent cât de mult m-am străduit. Am avut cel puțin cinci tentative până acum. Ce prostie spun, auzi la mine, cică s-o termin… M-a pufnit râsul. My all time best e de trei pagini, adică atât cât am reușit să “duc” din ea până ce mi-a pus în cap toate sinapsele ca o turnantă de căcat pavată cu piatră cubică negociată-n zi de ploaie în Tour de France. “Război și Pace”, “Crimă și pedeapsă” și nenorocirea de ceaslov la care mă holbam acum sunt cele trei năpaste literare care mi-au scos din cap aroganța de cititor capabil să devoreze absolut orice. Prima m-a exasperat cu lista ei interminabilă de personaje cu nume imposibil de reținut fără o foaie și un pix ținute aproape și lungi cât o zi de Ramadan căzută-n iulie, a doua dă oricui angoase de coșmar d-apăi unui mucos de 13 ani câți număram pe când m-apucasem de ea de i-am și prins de frică, iar a treia e infama cu copertă neagră la care mă zgâiam acum chiorâș. Doi ruși și un irlandez, și cu toții bețivi, presupun. Ridic paharul cu vin alb, închin în aer înspre nicăieri apoi îl duc spre gură. “Ulise” e aproape imposibil de lecturat treaz ca o santinelă darămite când ești chior și (cel mai adesea) ușor afumat. Ce mă miră în mod deosebit e c-am remarcat-o cu adevărat abia după două săptămâni de când o tot mut de colo-colo prin toată casa pe motivul că mă tot împiedicam în ea. A călătorit prin toată bucătăria. A stat sub pungile cu mirodenii așezate grămadă pe blaturile laminate, o perioadă a zăcut pe colțul barului cu blat din sticlă apoi a trecut pe scaunul de sub bar. Am așezat-o la un moment dat pe frigider și acolo a zăbovit până am adus de la garaj cutia cu oala de tajine așa c-a trebuit s-o mut de acolo undeva, nici nu mai știu unde ca, în mod aproape misterios, să mă trezesc acum cu ea în camera de zi care servește și pe post de dormitor. Asta doar dacă-mi desfac canapeaua căreia îi sar arcurile cât colo la fiecare mișcare ca flocii unei neveste de pușcăriaș proaspăt eliberat. Ulise? De ce tocmai Ulise? Sincronicitate divină sau e o simplă întâmplare? Arunc rapid o privire suspicioasă înspre Ceruri apoi cuprins de îngrijorare mi-o cobor înapoi înspre cărțulie. Mi-am adus aminte de fulgerele apocaliptice de acum câțiva ani care m-au prins pe motocicletă în drum spre Valencia. În acele momente puteam jura că Boss mi le-a trimis cu dedicație doar ca să-mi mai dea o lecție de viață. Acu ce pizda mamii o vrea să-mi mai transmită? Ce lecție usturătoare mi-a mai pregătit de mi l-a vârât pe Ulise sub nas? Mi-am aprins o țigară cu ochii rămași pironiți pe cotorul ei masiv. Ulise. Fără să mă forțez câtuși de puțin gândul mi-a zburat la ambele epopei homerice și de acolo până la creionarea unei paralele între mine și regele Itacăi n-a mai fost decât un pas. Ulise. Nici nu trebuie să fac cine știe ce mare efort ca să găsesc similitudini între poveștile noastre dar care dintre ele să fie? Iliada sau Odiseea? Care ar descrie cel mai bine tot ceea ce am trăit eu de la divorț și până acum? Cucerirea Troiei sau întoarcerea eroului acasă? Tu-ți irlandezul mă-tii… Pân’ la capăt e doar o poveste scrisă extrem de complicat. Povești. Cu toții suntem Ulise, cu toții avem câte o poveste, uneori (poate) chiar mai interesantă ca a ăluia doar că nimeni nu-și bate capul cu ea ca s-o lase plocon eternității. Ulise, Achille, Iason… toți sunt eroi… cal din lemn, lâna de aur, pizde fără floci. Ia, bă că vă fut în cur pe toți! Deodată mă cuprinde o furie pe care nu mi-o mai pot stăpâni. Băga-mi-aș calu’-n cetate! Dă-i în morții lor pe toții! Am tras o flegmă-nspre carte apoi cu furie i-am făcut vânt de pe masă de unde a zburat jumătate sub canapeaua desfăcută. Pumnii mi s-au încleștat până mi-am albit încheieturile degetelor. Ce-i ia atât? De ce nu mai sună odată? Câteva zile mai târziu a sunat.

……………………………………………….

Mă chinui să trec un fir de ață prin ochiul unui ac și realizez ca trăznit c-o fac cu limba ușor scoasă din gură, fix ca moșii. Mi s-a rupt un nasture și mi-am propus să-l cos la loc. Cutremurat de sinistritatea constatării de mai înainte las să-mi cadă toate din mână, arunc sacoul cât colo pe pat, mă-ntind furios după pachetul de Lucky Strike din care scot o țigară, dau s-o aprind apoi realizez că sunt în camera hotelului fix sub senzorul de fum. Futu-i… agăț de gât sticla de vin roșu începută azi noapte, apuc conserva cu măsline umplute cu anșoa și ies pe ușa din aluminiu unde calc desculț pe terasa acoperită cu deck din lemn fals. E ușor umedă de la ploicica scurtă cică de “iarnă” dar nu mă deranjează deloc căci acum e un soare incredibil de plăcut. În fața unui astfel de lux zâmbesc. E cu totul altceva față de avusesem parte până acum. Gata cu fâțâitul încontinuu între cameră și fața hotelului trei etaje mai jos ori de câte ori simt că mă arde-n piept. Am fost premiat c-o cameră dotată cu terasă în aceiași bani ca și mai înainte și-n ochii mei părea că reintrasem în rând cu lumea respectabilă. Un spațiu minuscul sub cerul liber, o masă și un scaun la o zvârlitură de scuipat din pat. Te cred și eu că m-au premiat căci era și cazul, nene, după două săptămâni petrecute aici s-au simțit și ei într-un sfârșit să-mi ofere o cameră mai de doamne ajută pentru următoarele… Doamne, sper că doar alte șapte zile și atât! Deja simt că m-am eternizat aici și știu și de la ce mi se trage: nu mai simt deloc parfumul îmbătător al parcului de vis-a-vis de hotel. După 15 zile de Las Canarias m-am familiarizat atât de tare cu el încât nu-l mai sesizez nici măcar atunci când mi-o propun intenționat cu nasul în vânt și de fiecare dată e nada, nimic, zero, fâs, și jelesc după el ca după un prieten drag despre care nu mai știu nimic. Iau parcul la pas de cel puțin trei ori pe zi și mă lasă la fel de indiferent de parcă traversez strada Eminescu. Doar cântul păsărilor exotice, palmierii și ficușii cât platanii din Cișmigiu îmi mai aduc aminte că sunt în Santa Cruz. Trag adânc din țigară și mă pocnește o tuse violentă și uscată care mă frânge în două. Îmi revin cu greu, mă așez pe scaun epuizat de efort, duc sticla la gură, trag o dușcă din ea și prezența aia enervantă din gât parcă dispare pentru moment. E mai bine. Ciulesc urechile. Îmi țiuie de la tusea de dinainte sau e aievea? Canari? Cum dracu de nu i-am mai auzit până acum? Normal că sunt canari în Las Canarias. Pana mea, pe aici canarii ar trebui să fie vrăbiile lor, nu? Ciripesc atât de frumos undeva pe stradă într-un pom din apropierea hotelului meu iar cântul lor mă azvârle arc peste timp înapoi la copilăria mea din Intrarea Polonă, la cele șase colivii cu astfel de păsări agățate pe trei din laturile casei, și de care tata mă făcuse responsabil cu curățenia. Doamne cât i-am mai putut urâ pentru mizeria pe care o făceau. Ascultându-i acum, însă, mi-au adunat rapid câteva lacrimi în colțul ochilor. Cu câtă dragoste fluiera tata la ei ca să-i întărâte și ori de câte ori îl surprindeam iubeam partea asta mai nevăzută a lui. Chipul lui se lumina într-un fel aparte. Astăzi ascult canarii copilăriei mele cum îmi cântă în Canarias. Pe atunci îi uram și cum îi ador. Ce întorsătură! Iar aștept și nu-mi vine ușor s-o fac. Aștept de săptămâni întregi un semn și răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Ridic ochii înspre cer și văd pături de nori albi și cenușii care se burzuluiesc pe cerul superb de albastru după cum le dictează Atlanticul. Oceanul și valurile lui care sărută plaja neagră cu roci vulcanice din fața casei mele. Mă rog, viitoarei mele case dacă se decid ăștia să facă odată căcaturile alea de hârtii. Gândul îmi zboară la Ieremit.

……………………………………………….

Nu mai pot vinde casa căci copiii mei și-au angajat un avocat care mi-a blocat actele în tribunal. Clipeam des și nu-mi venea a crede ce-mi aud urechile. În dimineața aceea, la ora 8:30, deschisesem un cont în Tenerife, cumpărasem un număr de telefon spaniol, mutasem bani, fusesem un munte de eficiență și acum… asta? Nu cunoșteai acest mic-mare detaliu înainte să mă chemi aici, tu-ți piratu’ mă-tii? Toate lunile de așteptare, eforturile și visele mele fuseseră în zadar? Mă-ntrebam care ar trebui să-mi fie răspunsul cel mai potrivit la primirea unei astfel de vești îngrozitoare: să-l strâng de gât că m-a chemat în buricul Atlanticului doar ca să-mi zică-n față că nu mai am casa negociată cu el la prima vizită făcută în Octombrie… morții mă-sii, am așteptat după curul lui două luni ca să-și pregătească actele… să-i fac vânt cu piciorul în meclă în oceanul care se asmuțea ca turbatul asupra stâncilor colțuroase din spatele lui? Stăteam complet interzis cu mâinile adânc înfipte în buzunare și-l iscodeam lung în timp ce creierul meu îmi rânduia gândurile cu viteza luminii ca pe piesele de tetris. No fuckin’ way! La nici opt ore de când aterizasem în Tenerife obiectul vizitei se spulberase de sub nasul meu mai repede ca nebula acelei dimineți care plutise deasupra oceanului sub primele raze de soare de decembrie. Puf! La plecarea din România îmi propusesem să termin cu toate actele în maxim două săptămâni navigând ca un campion printre toate sărbătorile de sfârșit de an. Era 22 decembrie și totul se dusese pulii căci trebuia s-o iau fix de la zero, adică să-mi găsesc o altă casă, și identică dacă se putea, adică una de pescar și pe malul oceanului căci nimic altceva nu mă mai interesa, apoi să fac și toate actele… toate astea navigând ca Titanic printre icebergurile contondente ale weekendurilor, Crăciunului, Revelionului, vitezei ca de melc a canarioților când vine vorba de munca de birou și mai puțin cunoscutului (la noi) Los Reies. L-am sfredelit pe Miguel, intermediarul tărășeniei, ca un light-saber jedi iar omul nici nu mai îndrăznea să mă privească în ochi de rușine. M-am întors înspre pescar cu gândul să-i fut măcar o flegmă și am realizat că privesc la un om înfrânt deja de viață în arena Corridei. Era îngenuncheat de banderillas și așteapta doar să i se taie urechile ca un semn al capitulării necondiționate și totale. Băi, nene, que te jodes, ceea ce m-a speriat și-mpiedicat să-i mai spun ceva era realizarea că matadorul erau chiar proprii lui copii. Holly shit, bătrâne, Bărbosul chiar că are probleme cu tine. L-am luat în brațe, i-am urat “valiente” apoi i-am întors spatele și m-am urcat în mașină. Nu-ți pot povesti în câte scorburi, găuri, golfuri și cotloane ne-am vârât în următoarele ore în căutarea unei case similare; nimeni nu le-a mai socotit pe toate. Unde vedeam o bretea coteam imediat pe ea și coboram falezele. Am măturat insula pe conturul ei până ce-am simțit că-mi pierd toate speranțele. Soarele dădea să apună și noi doi mai aveam de ales între două localități umile așezate, însă, pe maluri opuse una față de cealaltă. Unde vrei să-ncercăm? La nord sau la Sud? -Ce-i la Sud? –Gura Crabului. -Îmi place cum sună. Sunt Cangre. Cangre-Cangrejo, mi da igual. Amândoi sunt la fel de papagali. Du-mă acolo i-am răspuns apoi m-am scufundat în tăcere cu țigara aprinsă în gură pe care o mai scuturam din când în când într-o doză de Redbull.

……………………………………………….

-Lăsă-mă să vorbesc eu. Mă închei la sacou și mă-ndrept înarmat c-un zâmbet (și cu mult tupeu) spre cele cinci tipe care sporovăiau cherchelite-varză în fața unui bar mișcând din șolduri pe muzica terasei învecinate spre furia proprietarului speluncii care se lupta opintindu-se într-o boxă imensă pe care abia de reușea s-o scoată pe ușa localului său. Era clar că plănuia să-i strice ziua concurenței. Puto, las’ că-ți arăt eu acu’ salsa! Maria, adă cablul lung! îl aud cum strigă-n spatele lui. Niciuna dintre cele cinci nu era vreo fetișcană inocentă, toate erau fiice ale satului, trecute de 37 și, în mod evident pentru mine, foarte populare printre membrii urbei. Babe, bete-rangă și cu stima de sine la pământ sunt my favorite. Nimerisem jackpot-ul cu astea căci păreau că știu tot ce mișcă în zonă. Ulterior aveam să aflu și de ce. Oricum, mi-a plăcut enorm ceea ce vedeam. Hola chicas, como estais? Yo? Andres. Am identificat rapid cine era femela alpha așa că am mutat rapid bateria de artilerie asupra ei. Rosi? Rosi, știi cumva dacă e vreo casă pe malul apei de vânzare în satul ăsta? Cum? Niciuna? Păcat. Ce beți? Hai că beau și eu cu voi. Am luat o sticla de vin alb și șase pahare apoi am ieșit din nou la ele, am desfăcut-o și ne-am pus pe băut și pe râs. Eu? Păi ce să va zic… sunt un burlac și vreau să mă refugiez undeva pe lângă apă dar, ce păcat, am parte numai de ghinion. Asta e. Crăciun Fericit și salud, chicas. Trei. Din senin au apărut trei case de vânzare. Nu una ci trei. Nu știu care a fost cuvântul-trăgaci… “Crăciun Fericit”, “ghinion”, “salud” sau “burlac”… nici nu mai contează. Am lăsat paharul din mână, m-am scuzat ca la curtea Escurialului și am pornit instinctiv înspre casa cea mai apropiată de apă dintre cele trei ofertate. Am urcat ca să cobor și am coborât meandrele alea turnate din mână peste rocile țărmului ca să urc până ce am dat peste o alee pictată toată cu inimi colorate ca un curcubeu. O pictase Rafa, un moș solitar care împletește brățări și care trăiește într-o grotă săpată de apele oceanului în stânci căreia el i-a montat o ușă. Trăiește ca un Ieremit. Am privit din depărtare la ea și mi-am “recunoscut-o” imediat. Ea era. Inima nu mă mințea. În sfârșit… Mi hugar. Casa mea. Criza uriașă cu care mă confruntasem din senin în dimineața respectivă fusese soluționată în mod miraculos înainte ca soarele s-apuce să se culcușească. De ce nu mi se opuseseră după cum le era obiceiul? Răspunsul în capul meu era simplu: pentru că Cerurile hotărâseră că mă aflam pe piatra potrivită și-n locul potrivit. Din nou, sincronicitate divină sau simplă întâmplare? Încep să nu mai cred în întâmplări. Rosi, să-ți dea Dzeu numai bucurii și sănătate, îți rămân îndatorat pe viață. Acum tot ce trebuie să fac e să aștept puțin, nu mult… să treacă un weekend, Crăciunul și Revelionul. Am privit la cadranul ceasului meu și încă nu trecuseră 24 de ore de când pășisem pe insula aia. O să aștept. Urăsc să aștept.

……………………………………………….

Canarii de pe strada învecinată cu hotelul cântă de să-și dea duhul, stau tolănit în scaunul din împletitură și gândul îmi zboară din nou la Ulise al lui James Joyce și la de ce ce naiba oi fi ales-o tocmai pe aceea dintre zecile de cărți împachetate. Am tras din țigară, am luat o dușcă de vin direct din sticlă și am lăsat-o să atârne în mână care zăcea sprijinită cu cotul de scaun. Privesc la cadranul ceasului. Joder, se-mplinesc trei săptămâni în cap de când sunt aici. Pizda mamii, pe aici mă jur că orele se scurg în sens invers. Am sosit la 48 de ani și parcă văd că plec la 45. Îmi vine să înnebunesc, nu alta. De când sunt aici am sărbătorit patru weekenduri, două Crăciunuri, patru revelioane (al Microneziei, României, Spaniei și Canariot), o mână de sfinți de care am auzit și o gloată de alții de care n-am știut, am băut navete întregi de vin, găleți de cafe con leche, am dat din cur cu los chiringuitos cubanos pe playa Las Teresitas până am făcut displazie de șolduri, am mâncat o remorca de cartofi canarioți cu sosuri, am luat cel puțin cinci kg în greutate și încă nu știu ce naiba se-ntâmplă cu mizeriile alea de hârtii. Mor de nervi. S-au scurs atâtea zile de când aștept să închei tranzacția încât, mierda, în mintea mea așteptarea asta nu mai are niciun sens, mi-e absolut imposibil să le mai găsesc vreo scuză. Ulise. Iliada sau Odiseea? Deodată sar ca ars și scap sticla din mână. Ay, puta madre! Futu-i… Cum de nu m-am gândit nicio secundă la asta! Așa se și explică totul. Cartea, răbdarile încercate din greu. Mă concentrasem pe personajul greșit. Bro cu barbă mi-a vorbit din nou… Nu-i vorba de niciun Ulise-n morții lui. Cui dracului i-ar fi trecut prin cap că băgându-mi cartea aia sub nas Bărbosul de fapt bătea șeaua despre proverbiala răbdare a Penelopei căci… by the way, ți-am mai menționat cumva cât de mult urăsc să aștept?… Îmi cerea să am răbdarea ei. Atât. O săptămână mai târziu, finally, am fost sunat.

……………………………………………….

-A Madrid? -Si, senora, a Madrid. Când am urcat bagajul pe banda/cântar la check-in eram în aeroportul TFN și se-mpliniseră 31 zile de când mă aflam acolo. Acum când îți scriu nu mă mai stresează nimic. Pur și simplu nu-mi mai pasă. Zâmbesc căci, în sfârșit, mi-am încheiat Călătoria împlinindu-mi o promisiune făcută mie cândva (tot c-un bagaj în mână – doar că părăseam domiciliul alungat din propriul cămin) și anume, să am un loc numai al meu. Culmea e că s-a nimerit să fie același în care canarii copilăriei mele cântă liberi și cât vor mușchii lor fără ca cineva să fie forțat să le curețe vreodată coliviile. Sincronicitate divină sau pură întâmplare? Mi da igual, amigos. Ahora soy Canario, Pio-pio, canarion!

Ianuarie

Santa Cruz