Devii responsabil pentru totdeauna pentru ceea ce ai îmblânzit. Eu am înțeles-o imediat din calitatea mea atât de îmblânzit cât și de-mblânzitor. Ți-o pot jura cu mâna pe inimă că arareori a și conștientizat-o vreuna dintre cele care mi-au pășit în viață și chiar și așa, chiar de a făcut-o, fâs, cel mai adesea n-am sesizat vreo secundă că i-ar fi și păsat. De ce? Eu tind să cred că “din vanitate”, și crede-mă că erau foarte vanitoase căci cu toatele erau frumoase și o știau mult prea bine. Frumusețea era arma cea mai redutabilă din arsenalul lor letal. Nu era cine știe ce mare secret pentru ele. Vanitosul (din ele) n-a auzit. Vanitoșii nu aud niciodată altceva decât laudele. Vanitosul nu greșește așa că nu are motive să se simtă responsabil pentru nimic. Trăim în timpurile ei de glorie tot așa cum altădată oamenii și-au trăit eroismul pe front, iubirea romantică, revoluția tehnologică, marea ciumă sau marile descoperiri geografice. Instagram, Facebook, TikTok, numește-le pe oricare, toate aceste platforme prosperă aproape-n exclusivitate grație vanității. Eu am înțeles-o greu dar de îndată cum mi-a picat și mie fisa care-i realitatea mi-am zis “Ei bine, trebuie să suport câteva omizi dacă vreau să cunosc fluturii” așa că m-am alăturat la rându-mi hoardelor întregi de postaci. Mi-am păstrat câteva criterii de la care n-o să mă abat nicicând atunci când postez: “niciodată formă fără fond”, “niciodată fără un tâlc (chiar și pitit)”, “niciodată nu te lua prea tare în serios”. Eu zic că sunt suficiente. Tu dacă nu te-ai obișnuit deja cu ideea că e vremea vanității sfatul meu e s-o faci până nu-i prea târziu, acum e timpul ei și strălucește pe cer mai puternic ca soarele pentru (poate) încă vreo două generații pân’ ce va-ncepe s-apună. Tot din vanitate, dacă nu și din alte considerente, foarte puțini dintre câți am cunoscut la viața mea au fost dispuși să cedeze vreun pas în fața altcuiva aștfel că eu, care-mi făcusem un obicei din a ceda veșnic, de ce aș mai face-o și-ncontinuare? Până nu demult o făceam din lașitate. Sau poate că din prea multă înțelepciune doar ca să evit un conflict din care nimeni n-avea de câștigat ceva cu adevărat valoros? Nu știu. De-a lungul vieții mele am cedat kilometri întregi din teritoriul primit în dar la nașterea mea reducându-mi-l astăzi la ceea ce doar tălpile mele îmi mai acoperă. Mi-ar fi imposibil s-o mai fac, nici dac-aș vrea-o, fără să mă anulez complet. Pentru mine a bătut ceasul reconquistei.

La cel de-al doilea divorț am deschis și eu ochii cu adevărat. “Unde sunt oamenii?”. Peste tot în jurul meu era pustiit, pârjol, era mai arid ca Sahara. “Mă simt un pic prea singuratic în deșert…” “Ești singuratic și-ntre oameni” mi s-a șoptit în ceafă. O realizam și mă terifia dincolo de orice cuvinte. Noua mea realitate era mai aprinsă ca Iadul și mai dureroasă ca orice închipuire de-a mea. Se alesese praful și de ultimele mele fărâmițe de speranță și mă-ntrebam în buclă traversând Mediterana pe ferry ce pizda mamii făcusem greșit de nu mersese cu toate că-mi vândusem până și sufletul diavolului. Nimeni nu e vreodată satisfăcut de locul în care se află. Îi dădeam dreptate deși mă durea până la frisoane căci mă dădusem peste cap pentru ca ea să se simtă bine-n sânul familiei noastre. Nu fusese suficient. Ceea ce ce găsesc că e bizar pân’ la Dzeu și înapoi e faptul că oamenii cresc (și) cinci mii de trandafiri în grădinile lor… și tot nu găsesc ceea ce caută… și cu toate astea (ironia face ca) ceea ce caută (să) se găsească într-un singur trandafir. Cum naiba de majoritatea n-o realizează? Țin minte că urlam adevărul ăsta în trei limbi străine cuprins de disperare văzând că totul se duce de râpă și parcă țipam sub apă. Adeseori cuvintele sunt sursa tuturor neînțelegerilor. Cine dracu mai avea timp să mă mai asculte în timp ce-mi strigam oful? Erau mult prea preocupate să aibă dreptate. Tărâmul lacrimilor este unul atât de misterios. Stăteam cu mâinile-n șolduri și cu picioarele desfăcute călare pe piscul unui munte de moloz. Sau poate că nici nu folosisem mortar. Erau doar pietre. Catedralele mele inexpugnabile, clădite să dureze (cică) secole la rând, căsniciile mele (amândouă) fuseseră reduse c-un “puf” ca de clăbuc de săpun la două mari mormane de pietre. Fuck me, realitatea tristă mă asigura râzând de mine cu gura până la urechi că pietroaiele mele nu-și depășiseră niciodată condiția lor de morman. Un morman de pietre încetează să mai fie unul din clipa-n care un singur om a-nceput să-l contemple cu imaginea unei catedrale ascunsă-n adâncul lui. E o chestiune de iluzie optică. Mierda! Te iubesc! le-o rosteam aiurea în tramvai din simplul motiv că era un adevăr care se cerea exprimat și o făceam cutremurat din talpă până-n cervix iar ele se roșeau ca pătlăgeaua. Când cineva roșește, asta nu-nseamnă cumva un “da”? Și eu. Eu așa credeam. Nu în mod neapărat. De fapt, cel mai adesea ne-nșelăm cumplit. Le face doar plăcere s-o audă și atât. Am fost un naiv. Unul funcțional. Mi s-a spus adeseori “maturizează-te!”… really? Am trăit o bună bucată de vreme printre adulți. I-am văzut în intimitatea lor, îndeaproape. Și asta nu mi-a îmbunătățit opinia pe care o aveam deja despre ei. Fuck that! Toți adulții au fost cândva copii… dar doar câțiva dintre și-o mai amintesc. Cu toate că îi judec pe uituci eu mi-am ascuns copilul din mine de spaima că-l voi asasina de tot pierdut printre atâția adulți maturi. Nu, n-am uitat de el, e doar adăpostit într-un buncăr antiatomic din care va ieși doar când voi simți că vremurile îi vor fi prielnice. Sper din tot sufletul că nu va fi la senilitate.

E la fel de adevărat că este mult mai ușor să-i judeci pe ceilalți decât pe sine. Dacă reușești să te judeci corect pe tine însuți atunci ești cu adevărat un om înțelept. Bănuiesc că sunt cine sunt și ceea ce trebuie să fiu. Am să-mi pornesc autocritica din acest punct de origine. Un fraier, mi-ar spune Marcel. Poate că are dreptate dar e prea târziu să mă mai pot îndrepta. Am prețuit trecutul mult prea mult ca să mai pot privi la viitor cu atenție și din această pricină am dat dovadă de stângăcii, unele cu consecințe, poate, mult mai serioase decât mi-aș fi putut vreodată imagina și câteodată le-am mai greșit și altora. Nu sunt perfect, nici n-am pretins-o vreodată, sunt perfect de imperfect și suficient de imatur încât să-mi mai fut în alte câteva rânduri palme-n viitor. Cel puțin alte câteva. E o prorocire, doar mă cunosc prea bine. De ce? Pentru că deși am vărsat lacrimi cu tonele la marginea pustiului, în ultimii mei patru ani în mod cert mai mult decât în tot cuprinsul existenței mele, nimic nu m-a împiedicat să-l privesc și c-o oareșcare dragoste în ochi. Totul este un mare mister… Privește cerul și ai să vezi cum totul se schimbă. Timpul le schimbă pe toate dar mai puțin pe cine suntem în adâncurile noastre. Dacă nu te-ai prins deja, nu, nu sunt cuvintele mele. Nu toate, anyways. Cele mai înțelepte dintre ele îi aparțin lui Antoine de Saint-Exupery. Eu doar m-am folosit de ele ca să-mi mai eliberez din aburul acumulat în piept. Cine sunt eu? N-am să ți-o spun. În orice caz nu sunt Micul Prinț. Soy le que soy. Te las să mă descoperi tu. Ce-ți pot spune legat de acest aspect e doar credo-ul de la care nu voi abdica niciodată și care mă descrie foarte bine: ceea ce face deșertul atât de fermecător este că el ascunde undeva și o fântână… și o voi găsi, tu ai doar un pic de încredere în mine. Atât îți cer.

Republica Floreasca