Respiră… “Abține-te vreo două-trei luni să ridici până și o sticlă de cola, da? Vezi că-ți pocnește operația” parcă-mi zicea tipul care m-a operat. M-am opintit bine de tot în urechile vasului din inox și m-a pufnit râsul instantaneu. Numai bucata de rasol, de una singură, avea două kilograme fără să mai pun la socoteală și oloiul meu de 13 litri pe care l-am târât după mine peste tot prin Spania și prin Maroc, și care acum stătea-n chiuvetă umplut până la refuz cu apă. Pfff… Am tras de mastodont ca un campion și l-am așezat încetișor pe aragaz. L-am urât instantaneu pe medic. I-am urât aroganța cu care m-a diagnosticat încă din ușă. Nici n-a așteptat să-mi dau jos de tot tricoul și deja mă invita să mă taie. Voia s-o facă fix de ziua mea. Halal cadou mi-aș mai fi făcut. Cum nu am voie? Faire foutre, regardez moi… Ăsta sunt. Am potrivit capacul monstrului, l-am răsucit până a făcut click apoi am pornit focul sub el. Mă rog, vorba vine focul căci e un aragaz pe inducție, da-i-aș foc eu lui cu tot cu apartament, doar am apăsat pe, cică, un buton. Nu e nci măcar un buton, e un senzor cu bec. Nu-l alesesem pentru mine ci pentru o puștoaică care urma să-mplinească 18 ani și care n-ar fi fiert nici în ruptul capului niciodată mai mult de un ceai la el… Futu-i, îl urăsc de moarte! Îi urăsc sticla pe care se văd toate degetele, îi urăsc comenzile ultra sensibile, îi urăsc limitele, urăsc toate amintirile pe care mi le trezește când mă apropii de el, îi urăsc toți Dzeii. Mă zgâiesc la oală. Și pe ea o urăsc dar nu de tot, e un soi de love & hate. Urăsc s-o spăl. E uriașă și ca s-o spăl am nevoie de un servant tunar. Dar o și iubesc pentru ceea ce face din cele mai îndărătnice piese de carne. Le face muci. Acum trebuie s-aștept să fâsâie apoi o să privesc spre ceas ca să-mi încep numărătoarea. Trei ore. Oho, mai e până-ncepe să fiarbă. Ce naiba urmează? Nu mai am stare. Încă nu fâsâie. Am curățat legumele, le-am spălat, le-am îndesat în săculeț cu aromaticele și cu toate mirodeniile din rețeta lui Robuchon. Îmi lipsesc cuișoarele.

Mă trântesc pe canapea, îmi aprind o țigară. Acum parc-o aud cum începe să fâsâie încet. Gata, pornesc cronometrul. Îi sunt recunoscător. îmi dă un sens. Fără ea eu oare aș mai exista? Care mi-ar mai fi scuza că trăiesc? Familia? Pfff! Cândva îmi imaginam că, da, că familia este rațiunea mea dar viața a ținut morțiș să-mi fută una peste ochi și să mă trezească la crunta realitate. Prostule! Familia este un construct social falimentat de feminizdele radicale și care se prăbușește din cer drept ca nicovala. Și, culmea culmilor e că tot ele cârâie pe soșiăl midia că nu mai există bărbați adevărați… LOL. Sunt curios cine s-o mai ține mână-n mână peste 30 ani prin parcuri sau pe nisip la malul mării. Astea vor fi istorie. O să vezi în schimb numai monștrii tatuați cu orhidee scurse și cu țâțe adolescentine, creponați pe unde n-a intrat bisturiul, lucioși la piele ca o cutie de vaselină și cu găoazele trase-n dreptul omoplaților de la atâta-ntins de piele prin clinicile de așa-zisă înfrumusețare făcând cozi la Farmacia Catena din Lacul Tei. De ce nu mai fac față centralele noastre nucleare? Uită de aparatele de aer condiționat, nu alea-s beleaua secolului XXI. Pricina sunt miliardele de dildo-uri băgate-n priză. Nu mai găsești nicio sardină vie fără latex în măruntaie provenit din dildăurile și adidașii, hermesurile și căcaturile topite de soare și duse de vânt în apele planetei. Tesle și Dildos, Iphones și Iqos. În drum spre joburile noastre o să ne cățărăm peste Himalaye-ntregi de baterii AA stoarse de vlagă și cu limbile scoase. E totally fucked up și nota de plată va fi astronomică. Astăzi, să-ți mai legi rațiunea propriei existențe de o femeie alta decât mă-ta, fii-ta sau decât sor’ta e ca și cum te-ai lega-n cătușe de timona Titanicului spunându-ți că nu se va scufunda niciodată. Ia și o sticlă de whisky la tine că gheață, stai tu pe curu-ți liniștit, plutește la tot pasul. Mâncarea gătită cu mâinile mele, însă… Privesc din nou la oala mea de pe aragaz care începe să prindă viață. Îi ascult supapa și ea-mi șoptește “sunt ikigai-ul tău, mon cheri, ton raison d’etre, your reason for being, nu te voi trăda niciodată dar am să-ți fac muci sticla de deasupra plitei pe inducție”. Aud picăturile scurse din oală cum fâsâie pe sticla încinsă și mi se ridică tensiunea de furie. Dacă nu le șterg repede plita scoate trei beep-uri și se oprește. Șterg drăgăstos formele oalei și frec umplut de scârbă sticla neagră de sub ea.

Nu știu cum ți-a fost ție dar în ceea ce mă privește… Majoritatea femeilor intrate-n viața mea au fost ca plita pe care o frec acum cu atâta sârg. Un firesc, o necesitate venită, însă, cu comenzi extrem de complicate și cu setări cretine. Că-s din fabrică sau dobândite prin cluburi de la droaia de gurus pe stiletto (cică prietenele lor bune, toate cititoare avide de Jung după, ofcors, 50 Shades of Gray) p-asta chiar n-o știu. Plita asta m-a obligat să-mi arunc toate vasele normale dac-am vrut mâncare caldă, chiar și pe alea din cupru, super scumpe, m-a forțat să-mi iau altele noi, moderne, speciale, de căcat (desigur) dar nu mai puțin scumpe decât cele din cupru. E imposibil de potrivit la temperatura dorită sub oală așa că ori îți suflă-n ciorbă în loc să ți-o fiarbă ori ți-o evaporă-n trei minute de te trezești cu funingine prin toată casa, e super sensibilă la orice atingere, uneori chiar și la cele accidentale sau imaginare (până și umiditatea din aer este un factor care-i dă peste cap tot universul), e cu ceasul (biologic sau nu) veșnic dat peste cap, niciodată nu mă pot baza pe el că-ntârzii oriunde mi-aș propune să ajung și care (mână-n mână cu ENEL) când îi vin spumele la gură-mi mai și dă foc la casă fără nicio flacără deschisă. C-așa mi-a trebuit. Am vrut o omletă. Așa mi-a fost norocul. Poate că și eu le-am dat apă la moară. Poate că le-am căutat. Tot ce știu sigur este că indiferent ce mi-aș fi propus să găsesc nu s-a confirmat. Poate că Akhil a avut dreptate când mi-a spus că indienii consideră că suntem născuți c-un număr fix de noroace, zâmbete, tristeți, lacrimi și de bucurii. Depinde de noi cum ni le cheltuim, cât de chibzuiți ne dovedim. M-oi fi hămesit la cele bune și mi-am lăsat la urmă doar căcaturile. Realitatea nu mă minte. Din rațiuni pe care nu mi le explic mai toate s-au dat peste cap să mă băge-n mormânt. În cazurile mai subtile… m-au vrut în rezervele din spitalele de psihiatrie. Altele s-au gândit că nu-i treaba treabă dacă nu-s îngropat și financiar iar când dădeam cu oiștea-n garduri oalele (singurele) mi-au sărit în ajutor ca să mă tragă afară din groapă așa că cine altcineva în papucii mei nu le-ar fi arătat măcar și un dram de recunoștință celor din urmă? Ce fel de om aș fi fost eu? Mă uit la oloiul meu cu ochii unui scafandru care-și privește butelia cu aer înainte să se scufunde-n adâncuri știind că fără ea i-ar fi imposibil să respire. Gătesc cu bucurie oricui mi-o cere. Eu nu văd nimic degradant în actul de a-mi hrăni semenii, familie, amici, unii dintre ei foști cunoscuți cu care pe vremuri obișnuiam să petrec de aceeași parte a tejghelei și care astăzi îmi trec pragul casei mele sau al localului în care lucrez. În spatele orelor exasperant de lungi petrecute în spatele tocatului, băițuitului, gratinatului, fiertului, înăbușitului, strecuratului, sous-vidatului, emulsificatului, coptului, afumatului, brezatului, blanșatului și câte și mai câte tehnici or exista pe pământul ăsta și cu ajutorul cărora transformi un aliment într-o mâncare (preferabil) comestibilă eu văd altruism, dragoste, actul dăruitui de viață. Nu-i nimic rău în asta, ba dimpotrivă, consider că mă înnobilează. “Gătitul”… Gătitul acasă, mai ales în ceea ce mă privește, înseamnă vase murdărite, resturi care trebuie strânse de pe blatul insulei și aruncate la gunoiul care trebuie cărat la final la pubela de afară, înseamnă ore nesfârșite pierdute în picioare, înseamnă bani aruncați pe geam, alte vase murdărite, deranj mare cu aranjatul studioului, mâncare pozată și nemâncată, înseamnă toate astea dar mai înseamnă și multă multă dragoste pe care o eliberez în univers. Cui? Fetițelor mele. Lor le-am gătit dintotdeauna că doar nu mie! Imaginar că de trecut să le și mănânce nu se prea înghesuie s-o facă. Sunt la câteva minute de mine și le-am văzut mai des când locuiam la 4000 km depărtare de ele. La mine cine naiba s-o mănânce? Eu? Eu o gust, îmi confirm ideea (sau mi-o infirm), îmi imaginez că mi-ar fi lins blidele, le-mping deoparte apoi mă mulțumesc c-un iaurt grecesc împopoțănat cu câteva fire de sare presărate evlavios deasupra lui. Uneori mai adaug chimion și boia, câteva fire de peperoncino și o lingură de ulei bun deasupra. Atât. Îmi este mai mult decât suficient. Mi-ar plăcea să gătesc la o plită simplă. Doamne cât îmi este de dor de una simplă, elegantă, fiabilă și neposedată chiar de toți. Dracii. Unde să mai găsesc așa ceva azi? Nu-mi rămâne decât să sper, mai ales acum când sunt pe cale să-mi împachetez (din nou) tot universul. Gata cu Republica Floreasca. Îmi iau adio de la ea fără niciun regret. Poate doar cu unul singur: că puștoaica mea n-a apucat să-și fiarbă un ceai pe plita asta cretină fără să-și amintească (fără o ușoară strângere de inimă) că-n dreptul aceleiași surse idioate de căldură înaintea ei, timp de doi ani bătuți pe muchie, un scorpion i-a preparat munți întregi de mâncare scufundat în solitudine și-necat în dor după copiii lui, potol pe care nici ea ș nici surioara ei n-au apucat vreodată să-l guste. Poate că le-ar fi plăcut. Sigur că le-ar fi plăcut, zic eu. Sunt doar cugetările mele. Poate că au sens pentru tine, poate că nu. Nu-i important. Anyways… Dacă tot strâng, împachetez și fac curat… Move to Bin. Clean desktop. Empty Recycle Bin. Respiră. Shut down.

Republica Floreasca