Confucius spune că numai înțelepții și proștii nu se schimbă niciodată. Well, fuck me! M-a deprimat de tot. Înfuriat, am tras o flegmă zgomotoasă. Un înțelept, în mod clar nu sunt, mi-o demonstrează tot trecutul meu doldora de acte nesăbuite reparate, in extremis, și doar cu eforturi mari. Atunci înseamnă că sunt eu, oare, un prost făcut căcat? Dacă ești un prost făcut grămadă dar care n-o știe și deranjează pe toată lumea? – aici citez un cunoscut. Asta nu-i chiar cea mai bună veste primită vreodată. Gâtu’ mă-tii, așa-mi trebuie dacă mai și citesc din când în când. Am cumpănit puțin și spre marea mea dezamăgire am concluzionat că nici măcar prost nu sunt pentru căci de-a lungul vieții m-am schimbat de prea multe ori ca să n-o bag (până și eu) de seamă. Ar fi fost atât de simplu. Aș fi dat vina pe “iluminarea mea” nativă și, gata, m-aș fi împăcat cu soarta. Dacă bulangiul ăla are dreptate atunci bărbatul care-ți vorbește e doar un tip al cărui sine năpârlește neîncetat și după cum îi vine cheful în anonimatul beznei care ocupă spațiul cuprins între cei doi poli ai excelenței. Futu-i! M-am schimbat enorm (și de atât de multe ori) în ultimii mei patru ani de viață încât dacă aș putea călători înapoi în timp doar ca să inventariez fiecare metamorfoză majoră la care viața m-a forțat aș putea trece cu ușurință în revistă peste treizeci de versiuni diferite ale propriei mele persoane. Nici nu le mai socotesc pe acelea mici. Privesc în urma mea și abia îmi mai aduc aminte câteva frânturi din cine am fost odată, hăt, demult. Mi se perindă prin fața ochilor blitz-uri, flash-uri scurte mustitoare de idei naive despre amor, despre viață, despre etică, despre idealuri sau despre ideea de familie demontate rând pe rând de experiența căpătată-n timp. Uneori mă pufnește și râsul când realizez cât de copil am putut fi dar cel mai adesea ți-o recunosc că mă înec într-o furie sălbatică. Cum Dzeu am putut fi atât de idiot încât să cred în toate bazaconiile alea? Cine-ai fost întâia oară? Nu-mi mai aduc aminte. Am uitat. E ca o ceață deasă prin a cărei plâcle dese nu-mi răzbat privirile indiferent cât m-aș screme în sensul ăsta. Noroc cu pozele făcute-n draci în ultimii mei patru ani, nici nu știu exact de ce, poate din prea multă singurătate. Privesc la ele și culmea e că mai întâi rememorez instantaneu exact ceea ce simțeam când apăsam butonul și abia ulterior îmi aduc aminte și contextul. Le consider portrete ale emoțiilor mele, nicidecum selfies, și e un obicei pe care l-am păstrat și astăzi, cel mai probabil din reflex. Fizic, de la divorțul meu încoace nu m-am schimbat prea mult. Constat c-am mai albit între timp pe la tâmple, nu prea tare, suficient (cică) încât să par “interesant” și părul mi s-a mai rărit dar nu cine știe ce. Singura schimbare cu adevărat notabilă este mănunchiul vizibil de riduri săpate adânc în chipul meu în lungile mele nopți petrecute prin toate barurile pe care Madridul mi le scotea în drum ori de câte ori simțeam că durerea din piept începe să-mi controleze respirația. O mai fac chiar și astăzi, nu sunt ipocrit, dar nu ca pe vremuri. Acum am lăsat-o mai moale. Să fie ăsta un semn că m-am repus pe șine sau doar c-am obosit să mai sufăr? Doar ficatul meu știe adevărul. Pe atunci îmi sărbătoream cu furie noul meu statut (nevisat) de proaspăt celibatar. Cel de celibatar forțat. Era o premieră mult prea greu de digerat în stare de trezie așa că-n numele ei dădusem mână liberă abuzurilor de toate felurile. Norocul meu a fost că m-am doftorit în Spania că-n altă parte scăpam în alte substitute ale fericirii. Aș fi făcut orice, repet, absolut orice pentru câteva momente de pace-n piept iar rețeta mea favorită era vinul roșu băut ca pe apă; două trei pahare date peste cap apoi mă răsuceam spre sală pe care o scrutam cu o atenție de șoim. Ahi estas tu, aleasa mea?! Dacă Dzeu mi te-a trimis aici, în barul Revoltosa și eu nu te bag în seamă pentru că Jésus, barmanul meu favorit, mă ține de vorbă? Normal că-l chema Jeezas căci dacă tac’su mă futuse cine pula calului să mă fi reparat? Iuda? O căutam pe Ea. Îmi căutam sufletul-pereche și o făceam fără niciun criteriu anume-n cap pentru că aveam s-o recunosc cu inima. Blondă, brunetă, șatenă, asiatică, caucaziană, pitică, înaltă, cu sâni, fără sâni, frumoasă să fie și, desigur, ea mă va recunoaște la rândul ei. Aspectul care m-a frapat pe atunci, și încă o mai face, a fost că toate femeile intrate în viața mea în acea perioadă, chiar și după, mi-au apreciat enorm noul meu look “fucked-up-beyond-fixable-chic“. Neglijent, șifonat, dezlânat, nepăsător, gata de orice nebunie. Vrei să fugim în lume? Hai! Vrei să spargem o bancă? Hai! Ce naiba e cu ele? Îmi spuneam c-au recunoscut în mine “lucrarea nedusă la capăt” a unei surate (evident) amatoare, who can really tell, și și-au spus cu toatele că lucrurile nu pot fi lăsate așa de-n coadă de pește. Încă mai respiram, ceea ce-n opinia lor era complet inacceptabil. Bref, ceea ce vreau să-ți spun este că fizic m-aș recunoaște imediat de la o poștă indiferent în ce variantă m-aș întâlni. Cât despre interiorul sufletului, o la la, cel de astăzi n-are nici în clin și nici în mânecă cu cine-mi aduc aminte c-am fost cândva sau cine mi-am imaginat vreodată că pot ajunge la un moment dat. Ever, never in my life. Dac-ar fi să ne aduni pe toți laolaltă într-o încăpere, ca pe suspecții aduși în cătușe la poliție, primul din line-up și ultimul suntem atât de diferiți încât ți se va părea c-am fost parașutați în același punct din două universuri paralele. Am fi pur și simplu doi străini în trupuri izbitor de asemănătoare și cu ceva apucături familiare, și cam atât. În rest… e vag rău de tot, doar Kafka m-ar înțelege acum. Și dacă tot l-am pomenit, sunt eu, oare, un monstru astăzi? Apropiații îmi spun c-am evoluat. Oare? Evoluție înseamnă să te simți ca batoanele colorate de plastilină strânse-n pumn? Dacă da, atunci am evoluat într-un mănunchi stârpit de macaroane viu colorate prelinse violent printre degetele vieții. Da, m-am schimbat. Vestea bună e că nu sunt un Solomon și nici un prost. Sunt ca tine, ca oricare altul în situația mea care mai crede (încă) în iubirea Brontë-escă imobilizat până la brâu în căcatul Erei copulărilor la-ntâmplare consumate pe rațiunea simplistă “pentru c-am un aparat genital funcțional”. Adică un nebun. Atunci, hai noroc!, să bem pentru cea mai frumoasă dintre toate nebuniile cunoscute așteptând răbdători clipa-n care vom fi bătuți pe umăr. Ahi estas tu! Ce te-am mai căutat!…