Todo comienza con una ilusión citeam înscrisul cu fonturi de o șchioapă de pe standul de ziare din piațeta care străjuia întrarea în Lavapies, cartierul așa-zis exotic al Madridului (dacă era să mă iau după spusele taximetristului care mă lăsase acolo). Pentru madrileni exoticul înseamnă Bangladesh, Pakistan, Afghanistan și India în timp ce restul probabil că reprezintă normalii, constat eu mirat. Ilusión în spaniolă nu înseamnă “iluzie” așa cum ai fi tentat să-l traduci pe repede-înainte ci înseamnă “vis” sau “speranță”. Și că tot vorbirăm de iluzii… află că dacă cineva se iluzionase la greu (românește vorbind) eu eram acela și o aflam pe pielea proprie tremurând ca varga îmbrăcat în hainele mele subțiri special alese atât de neinspirat pentru mutatul meu în Însorita Spanie. Mă iluzionasem c-o să fie cald. Aiurea… Așa și descoperisem afișul cu pricina, tremurând și rotindu-mă disperat în jurul tonetei cu ziare după cum bătea soarele. Dârdâiam albăstrit la chip într-așa hal încât dacă nu era filtrul țigării mi-aș fi făcut toată dantura cioburi în timp ce zăboveam nerăbdător să se facă ora la care trebuia să mă prezint la biroul englezului care-mi închiriase studioul pe termen nedefinit. Mă plantasem acolo mult prea devreme dar nu mai puteam zăbovi nicio secundă-n plus în hotelul unde mă cazasem până la încheierea formalitățlor. N-aveam stare, așteptarea mă omoară de fel, iar cum hotelul ales de mine era, hăt, super departe de Madrid Central mă temusem că întârzii la întâlnire. Asta era și motivul pentru care mă și-nființasem la ora aceea matinală în Lavapies. Ardeam să semnez odată actele. Wow, acel “termen nedefinit” rostit în gând mi-a dat frisoane și mai abitir ca frigul. Adică… posibil pentru întotdeauna? Deodată mi s-a pus un nod în gât și am simțit că mi se contractă stomacul dar nu m-am alarmat prea tare căci tot ceea ce mâncasem în dimineața aia fuseseră doar trei cafele și un pachet de țigări. Aveam flash-uri cu noi doi, în mașină și-n drum spre aeroport. Golgota mea. Radioul bolborosea nu-ș ce hit vesel de căcat iar noi doi evident parcă n-aveam ce să ne mai spunem deși în mințile amândurora dizolvam definitiv în acidul muțeniei miliardele de trăiri și de cuvinte pe care, poate, s-ar fi cuvenit, și zic din nou poate, să ni le fi și mărturisit dar n-am făcut-o și n-am să pricep niciodată de ce. Nu știu dacă lucrurile s-ar fi schimbat în bine dar ar fi meritat încercarea, zic eu. Amândoi ne jucam de-a “nu-i nimic special, e doar o zi ca oricare alta”. Gurile amândurora au rămas pecetluite tot drumul și ceea ne ce mai umplea golul mașinii era doar fumul meu albastru de țigară și hăhăitul cretin al radio jockey-ului narcisist care-și autoconsuma mângâindu-se pe sfârcuri și mândru de inteligența sa valurile proprii de diaree verbală. Priveam la bocanci fumând cu geamul crăpat și cu capul lăsat în tetieră și-i mai răspundeam din când în când la zâmbetele ei “asigurătoare” cu grimasele unuia mistuit ca de niște crampe crâncene. Am dat un bobârnac mucului de țigară și mi-am desfăcut centura de siguranță. Nu mi-o enunțase cu subiect și predicat dar o știusem cu toată ființa că pupicul ăla stângaci și mustitor de culpă pe care mi l-a dat în fața terminalului Plecări a pus punct poveștii mele. Țucăitul ăla idiot mi-a sunat în urechi a Fuck you Order, well, hello Chaos! Frate, nu tu o privire în urmă din partea ei, nu tu o lacrimă, niciun regret, aproape c-a rupt transmisia cu demarajul ei furtunos. Stăteam ca tâmpul înțepenit privind la ea cum dispare între celelalte mașini care lăsaseră clienți sau pe cei dragi nevenindu-mi a crede că ceea ce mi se-ntâmplă e aievea și că nu e vreun coșmar super elaborat în care eu simt tot, văd tot, aud tot, miros tot doar că nu pot răspunde de nicio culoare pentru că-s prizonier într-un corp comatos. Niciodată în viața mea nu mi-am imaginat-o așa de rece, epur… Or fi fost flashback-urile sau poate că era doar frigul care mușca copios din trup prin haina mea din piele dar deodată m-am trezit că scap un strigăt din străfundul pieptului și că mă cutremur atât de tare încât fac un pas în laterală doar ca să nu mă-ntind grămadă pe piatra cubică. Tu-i morții mă-sii de frig!

Ca să-mi mai purjez gândurile de arsenicul amintirilor am început să privesc la lume. Ești în Spania, noua ta casă, poți crede asta? Cuprins de anxietate mi-am aprins repede o altă țigară. Vânzoleala veselă din jurul meu îmi dădea o energie surprinzător de pozitivă așa că sorbeam spectacolul oferit cu ochii încărcați de recunoștință. Un grup mare de negri uriași și foarte bine îmbrăcați (în trening-uri, ca la Craiova) ocupase cel mai bun colț al piațetei, și cel mai însorit totodată, spot care, culmea coincidenței, era cel cu taverna. Shit! Singura aproape de biroul englezului, anyways, care mă anunța pe sms acum că mai întârzie “umpic”. Uanderful, băga-ți-aș! M-aș fi refugiat și eu în soarele ei ca să mă-ncălzesc la o cafea dacă asta n-ar fi presupus să mă bag fix între dânșii doar că perspectiva unei astfel de companii alese funcționa ca un deterent. Pe bulangii ăia scria mare “buy our shit or keep the distance!” Coltul lor era unul strategic, desigur. Până și eu, picat în Madrid de mai puțin de câteva zile știam că ăia vând droguri. Ce m-a frapat era ca vis-a-vis de ei, la nici șase metri de grupul ăla mare erau trei gabori care sporovăiau veseli fără nicio greață. Mă-ntrebam dacă nu cumva sunt mână-n mână cu dealerii. Dă-i în morții lor. Mamă ce frig e! Ochii mi-au picat din nou pe afiș. Bun, ești aici, now what? Îți urmezi instinctul și termini școla aia. Răspunsul la toate dilemele tale se regăsește în mâncare. Todo comienza con una ilusión și prima ta speranță e ca instinctul tău să nu fi dat greș când te-a trimis aici, la mama dracului, taman pe partea opusă a continentului, cât mai departe de ea pentru a te opri de la cine știe ce alte gânduri de suicid. Ai dreptate să-ți chestionezi instinctul din moment ce palmaresul lui nu-i unul tocmai impecabil. Tot el te-a aruncat în brațele ei apoi te-a abandonat complet lăsându-i loc de manevră căcălău încât să te facă muci, prafao, să te oblitereze din analele propriei istorii iar acum intervine salvator, cică, și-ți spune “fugi în Spania c-acolo îți vei găsi răspunsul”. Oh, really? You better be right motherfucker. Totul începe c-o speranță… Ai 44 ani și-ți repornești motoarele cu dilemele unui puțoi de 18 care face exact același lucru doar că lui nu-i trosnesc genunchii când se ridică de pe scaun. Not cool, Bărbosule, not cool at all! Eu depun eforturi monumentale doar ca să pricep cum naiba de m-a lovit trenul și afișul îmi spune să las totul uitării și să-mi cac o mână de speranțe noi. Hai să mori tu! Cum de nu mi-a trecut asta prin cap?! Problem solved! Să te fut! Dacă există un termen de prescripție pentru durerea unei despărțiri acela e sigur mai lung de două luni, nu? Deci, hai s-o lăsăm mai moale cu speranțele… sau, nu; pentru început hai să sperăm că mă voi vindeca mai repede. “Sperimatadarsperidegeaba” îmi sună în buclă în urechi. Ce dracu să sper? Că mai am suficient timp la dispoziție ca să mai pot îndrepta ceva? Pula mea, zenitul viitorului meu e într-atât de coborât încât aproape că dă s-apună și eu o să mă-mbăt cu apă rece spunându-mi că-i de fapt un răsărit, nu? O altă familie? Fuck me! Cum mai poți spune cuiva “dragostea mea” și cum mai poți dezmierda copiii de acum încolo, mai ales ai altuia căci, să fim realiști, cu cine naiba crezi c-o să-ți refaci tu viața? C-o puștoaică de 20? Șezi blând. Dacă are 20 te vrea pentru bani și are sigur niște daddy issues extrem de greu de mistuit într-un cuplu normal. În ambele cazuri trebuie sa te țină odată conturile apoi și nervii unde mai pui că trăiești cu spectrul unui înșelat și al unei despărțiri iminente deasupra capului ori de câte ori iese singură cu prietenele ei la o cafea. Pana mea, și realist vorbind, la etajul unde-ți faci tu cumpărăturile ai să găsești doar deziluzionate cel puțin la fel de defecte ca și tine dacă nu cumva de-a dreptul niște zombificate cu zece pisici și cu vreo doi-trei plozi rebeli pe motiv de divorț, niște diavoli de 17-18 ani care te vor sfâșiat de hiene doar pentru că le fuți mama. Secretul căsniciei mele fusese că, în ciuda celor 26 de ani de relație, eu când mă uitam la ea tot ce vedeam în fața ochilor era puștoaica de 18 ani de care mă îndrăgostisem cândva la cișmeaua din parc. Astăzi, exact ca și-n cazul meu, oricine ar intra în viața mea e puștoaica de altădată din ochii altuia care-și arată imediat vârsta din buletin încă de la prima noastră strângere de mână. Hola, que tal? Haidi-n morții mei, asta a fost în Vietnam și Afghanistan dacă-i număr ridurile durerilor și ale dezamăgirilor întipărite pe chipul ei tencuit, botoxat, injectat și cu pielea trasă ca ciorapul până pe după urechi. Fără pisici, nu pisici, never pisici!… Como, tienes un gatito? Ay que rico! Cum anulezi personajele poveștii tale fără să fuți povestea așa cum ți se tot spune? Uită urâtul și amintește-ți doar ceea ce a fost frumos. What the fuck! Ce cap frumos ai doar ca în rest arăți ca dracu. Imposibil. Pe lângă partea luminoasă Luna ascunde și o parte întunecată fără de care n-ar fi o sferă completă. Mai ești tu, oare, capabil în a crede vreodată-n noua ta familie așa cum obișnuiai s-o faci înainte cu prima, adică cu toată ființa și fără nicio fărâmă de vinovăție-n piept? Cum îți gestionezi tu trăirile fără să te trădezi? Beats me! Sufletul mi s-a răzvrătit instantaneu în piept numai și la gândul că-mi voi întemeia o altă familie. Dar ai deja una doar că-i rătăcită într-o altă dimensiune la Eoni distanță iar tu ai pornit într-un voiaj interstelar cu carburant doar pentru dus. Simțeam că mă sufoc. Vidul meu e înconjurat de meteoriți morți, fărâmițele lumii mele care a făcut explozie și care au trecut accidental prin același portal cu mine doar ca să-mi tortureze simțirile. Apelurile scurte de genul “cum ești, tati?” sau “te iubesc, tati” sapă cratere apocaliptice în lumea în care te-ai trezit azvârlit. Pun căcat pe rană, so to speak. Mai vindecă-te dacă poți. Entonces, ¿cuál es mi ilusión? Să pot da timpul înapoi? Este imposibil, până și eu sunt conștient de absurditatea acestui ultim gând. Să te uit? Aș vrea, o, n-ai nici cea mai mică idee cât de mult mi-o doresc! Să te fi neștiut, neiubit, să te fi neprețuit în continuare chiar și-n timp ce mă cutremur de frig, să te fi nefăcut mamă a copiilor mei, să te fi nebăgat în seamă în ziua-n care m-am îndrăgostit de tine. Căcat, din păcate până și pentru visătorul din mine toate astea sunt doar “iluzii” și nu “ilusiones“. Atât de la fel dar cu tâlcuri atât de diferite! Suerte, cabron! Să găsesc acum din întâmplare o femeie frumoasă și potrivită pentru mine care să mă și iubească așa cum mi-o doresc, una fără bagaje emoționale mai grele ca osmium-ul, și de vârsta mea, LOL, e la fel de plauzibilă în zilele noastre ca o fată mare în clasa a zecea. Știi ceva, am de partea mea puterea imaginației și a visului și dacă tot posed armele astea grele atunci am să sper să pot tot spera pân’ o găsesc. Sper ca-ntre timp să nu-mi pierd elanul tot căutând-o. Negrii se hârjoneau gălăgios. Am tras un fum din țigară și i-am privit lung. Deci, get used to it, aici e noua ta casă. Nu este “ACASĂ” ci doar noua ta casă. Cine. știe oare cu adevărat. Maktoub. Dacă așa mi-a fost scris eu, unul nu mă pot împotrivi. Niciodată n-am știut cu exactitate ceea ce vreau de la viață ci doar ceea ce nu-mi doresc de la ea. ¿Cuál es mi ilusión? Vreau să-mi găsesc o jumătate dar de unde să-ncep? Din păcate, și asta doar prin eliminare, am să-ncep căutările cu tine rătăcită undeva departe la Eoni distanță-n urma mea. Câte sunteți? Patru miliarde? Deci una-n minus. Și mă doare de puta madre căci povestea noastră ar fi putut fi atât de diferită cu doar un strop de efort. Mititel cât steaua pe care te-am lăsat și la care mai privesc din când în când cu nostalgie ori de câte ori aud cuvântul “acasă”.

floreasca