Mâncarea era religie în casa părinților mei iar baba (tata in arabă) era înaltul ei prelat. Poate c-ai și reținut-o deja pentru c-am pomenit-o de mai multe ori în postările mele anterioare. Nu-ți vorbesc despre orice fel de mâncare, ci în mod specific despre potolul delicios de să te lingi pe degete. Ca să-ți faci o idee mai clară gândește-te la bucătăria așa-zis libaneză (care-n realitate e siriană căci Libanul e un stat înființat arbitrar în 1943) și pe care azi o apreciază o lume-ntreagă (inclusiv tu) atât pentru rafinamentul ei subtil cât și pentru bogăția de combinații care-și mai găsesc câțiva rivali pe măsură doar în Bucătăriile Farsi și-n cea Otomană, singurele două standalone kitchen din întreg Middle East demne de luat în seamă când mă pregătesc să le compar între ele. Gândește-te la ea și apoi așteaptă-te să te lași uimit de ca și cum ai gusta-o pentru întâia oară. Așa era mâncarea lui taică-miu. Era cu totul altceva și acel je ne sais quoi al lui îl mai regăsesc azi doar în cilimituri mici pe ici și pe colo indiferent pe unde l-aș căuta, și crede-mă că-l tot caut de 25 ani încoace cu sufletul la gură. Am întâlnit cotlete de miel aproape ca ale lui la ieșirea din Rabat către Casablanca, am mâncat un kebab să zicem similar sâmbăta trecută undeva pe Trafic Greu, lângă o bază de autocare turcești, am halit un lahmacun (lahme b’a3gin) tot așa, aproape dar n-a fost să fie ca al lui la un alt turc… apăi, nene, când gătea taică-miu până și conaționalii lui, vorba aia, oameni cu părul alb și crescuți o viață cu astfel de mâncare ridicau sprâncenele jurându-se că n-au mai pus în gură ceva atât de gustos. Nimeni din familia mea nu se mai mira de reacțiile lor, cu toții ne obișnuiserăm cu ele iar taică-miu întotdeauna-și primea laudele mustăcind un zâmbet pe care doar noi, obișnuiți cu expresiile lui, îl mai prindeam din zbor ca și o confirmare că pocnea de mândrie. Ce era al lui era pus deoparte. Acum când îmi reamintesc grija cu care potrivea gusturile și cum dirija c-o mână de fier mica lui armată de femei din bucătărie realizez c-a fost un chef super legit și nota bene, a fost unul fără vreun training pe la cine știe ce școală înaltă și care efectiv a furat meseria de oriunde a putut, fie că din mahalaua lui de baștină, fie că de la precupețele din suk sau de prin multele locuri ale Orientului înfierbântat de revoluții prin care l-au purtat pașii de-a lungul vieții. Era un talent nativ și o enciclopedie culinară Levantină. Am sub ochi și deschid o carte considerată Biblie despre Bucătăria Alepiană și sunt șocat că nu găsesc niciun măcar un sfert din preparatele cu care baba ne-a tot răsfățat de-a lungul vieții. Trec în revistă rețetele și lipsesc din ele cu duzinile iar, bun, dacă mă rezum la cele documentate și le prepar, le gust și constat că parcă le lipsește sufletul. Nu de puține ori m-am surprins punându-mi întrebarea: Cui? Preparatelor sau mie? Nu sunt sigur încă de răspuns. Am recunoscut o părticică din genialitatea lui taică-miu doar în rețetele faimosului Yottam Ottolenghi, cheful israelian cu restaurant la Londra și-n cele ale lui Musa Dagdeviren în al său Cyia Sofrasi din Kadikoi, în Istanbul. Acum, după puținii sau mulții mei ani de practică, și după sutele de localuri în care mi-am pus la-ncercare simțurile sunt convins că baba, Allah Să-l aibă-n paza Sa, înțelesese rostuiala mâncării așa cum poate doar cei mai norocoși dintre noi, chiar și printre cei cu o chemare reală-n meseria de chef, reușesc s-o mai facă. Mi-ar fi plăcut enorm să-l fi avut și acum alături de mine ca să mai fi furat câte ceva de la el. Multe, foarte multe și sunt convins de asta. Sunt curios ce review mi-ar fi dat dacă mi-ar fi încercat mâncarea…Din păcate n-am s-o aflu niciodată căci s-a dus înainte s-apuc să-i fierb un ou. Glumesc, un ou i-am mai gătit și eu dar… Prima oară când am gătit ceva cu adevărat neobișnuit a fost la vreo lună după ce l-am îngropat, eram în Alep și țin minte de ca și cum s-ar fi întâmplat ieri cum am râs cu lacrimi de mecla lui văr-miu când i-am zis că Cigala (o specie de homar plat mediteranean) cumpărată de la contrabandist poate fi mortală în cazul în care e stricată. O dădusem în clocot pân-am înroșit-o și-i înecasem carnea într-un pachet de unt topit cu o mână generoasă de usturoi stropit cu lămâie și înverzit bine c-un snop de pătrunjel tocat mărunt. Înainte să mă bucur și eu de o a patra îmbucătură văr’miu a halit-o ca un porc pe toată și ca să mă răzbun pe el i-am zis că am, totuși, sentimentul că ceva n-a fost cușer cu animalul și că s-ar putea să dăm colțul amândoi. Nu mai mâncase niciodată așa ceva. Nici eu, dar îmi imaginam că-i doar un crevete mai grăsan așa că nu m-am temut de biata ființă. Am murit de râs în timp ce el a dat bir cu fugiții să-i mai dea o dată la buci nevesti-sii înainte să dea ochii cu Profetul… Fiecare cu prioritățile sale.

…………………………………………………….

În seara cu pricina mi-am încălțat sandalele, am încuiat ușa apartamentului nostru din Strada Nil și am ieșit în stradă să mă bucur de solitudinea căpătată așa de pe nepusă masă. Respiram atât de ușurat. Nevastă-sa sacadat. Poate c-ar trebui să gătesc mai des cigala mă gândeam eu. Ce este cigala și cum se gătește? se găndea ea. În seara aceea am luat la pas alene tot orașul până la Citadela lui Salahuddin și-napoi mai fericit ca nicicând. Trăgeam pe nas parfumul intoxicant al yasminului și mă bucuram de luxul tăcerii întrerupte din când în când doar de câte vreun un taximetrist care mă claxona lundu-mă drept turist rătăcit. Îi mulțumeam în cel mai curat grai alepian și mă lăsa în pace să-mi văd de ale mele. Văr-miu nu mă slăbise mai deloc de când sosisem în Alep, adică de săptămâni bune. Câteodată n-aveam umbră dar fii pe pace că-l aveam pe văr-miu care-i ținea locul binemersi. Mă sufoca cu prezența lui. El, chipurile, se scuza în fața nevesti-sii că fiul unchiului său, proaspăt orfan, avea nevoie mare de companie dar în realitate el se bucura alături de mine de o libertate pe care n-o mai cunoscuse niciodată. Cu mine vizitase cele mai ciudate și mai ascunse colțuri ale orașului, mâncase în cele mai diverse birturi și cluburi și petrecuse în cele mai îndoielnice localuri iar scuza lui era întotdeauna “fiul unchiului meu este european, nu cunoaște obiceiurile noastre, săracul, ce era să fac? Să-i spun nu?” În realitate tizul meu, căci și el era un Safi, exact ca și mine, abia aștepta să dea o bilă în barul lui Yusra Badawyie (Yusra Beduina) o dansatoare și prostituată faimoasă pe care și tata o strânsese în brațe cândva, o aflasem chiar de la el. Ca să-i mai dau câte un duș fierbinte urmat de unul rece câteodată gafam intenționat doar ca să-l văd cum își crispează bucile de panică. Țin minte că am cumpărat de la fii Yusrei niște tacuri superscumpe de biliard apoi, casual, în timp ce spărgeam bilele le-am aruncat-o ca din pod… Știați că tata s-a cunoscut cu mama voastră? Ăia au înțepenit cu paharele de whisky la gură și s-au înegrit la fețe instantaneu. Văr-miu a strâns tacul de i se albiseră încheieturile degetelor iar în aer plutea mirosul greu al morții de cuțit. Eu am băgat o bilă de ca și cum n-ar fi fost niciun biggie și am continuat: “erau uite atâta, se jucau împreună în cartier” Ochii le-au coborât după palma mea și când au văzut că ea se oprise-n dreptul genunchilor mei s-au relaxat instantaneu și mi-au dat un pahar să ciocnesc cu ei. Am ciocnit zâmbind că cel mai probabil avusesem dreptate, Yusra era în dreptul genunchilor mei iar tata în picioare. Safi se căcase-n pantaloni. Era înăbușit în cod maro. Mă dojenea non-stop că-ntr-o zi gura mea o să ne omoare pe amândoi dar mie nici că-mi mai păsa. Aveam 23 ani, eram blond, aveam părul lung până la urechi, blugii bootcut și cămașă fără mâneci, eram tânăr și rebel, înfometat de cunoaștere, îndrăgostit, frustrat că eram ținut forțat departe de logodnica mea și că eram foarte arestat în orașul respectiv de câteva luni bune pe motiv că nu satisfăcusem stagiul militar obligatoriu în țara de baștină. Mi se fâlfâia de toate și de toți… mai puțin de tata care-mi smulgea seară de seară câte un scâncet de dor nopțile înainte să adorm. Nu era înalt, cât trăise îl priveam de sus în jos dar realitatea este că și de dincolo de mormânt, de la doi metri de sub pământ tot el mă umbrea pe mine și nu invers. Continuă s-o facă chiar și astăzi când număr 25 ani de când nu i-am mai auzit glasul altundeva decât în vise.

…………………………………………………….

Dar ce mi-a venit așa dintr-odată să vorbesc despre Alep? Poate pentru că imediat ce m-am trezit din anestezia totală primul gând care mi-a trecut prin cap a fost Kibbe m’neye (biftec tartare sirian). Al doilea a fost șnitzel. Ador șnitzelul pentru că urăsc să-l gătesc acasă și am zile când chiar îmi lipsește. Urăsc să spăl vasele de făină, de pesmet și de ou bătut… apoi, uleiul ars…bleah. Fuck that! Am dus mâna la burtă și la cât de tare mă durea mă convinsesem că nu dădusem ortul popii. Încă. Fiecare început are și un sfârșit, nu? O învățăm pe pieile noastre, uneori mai dur, alteori mai cu blândețe. Odată cu lespedea lăsată peste groapa lui în Alepul lui Martie 1997 sub cerul acoperit de porumbeii țiganilor hmemati (porumbari) din împrejurimi, firul lui cel roșu al destinului său se-ngropase definitiv odată cu el în giulgiul lui amețitor de alb. Al meu, însă, se coborâse lângă al lui, se-ncolăcise de câteva ori în jurul trupului lui golit de scânteie și acum se odihnea strâns-ghem în buzunarul meu unde aștepta cuminte să-l desfășor pe mai departe ca mărturie că (și) prin mine khalafa (moștenirea) tatălui meu e vie și bine mersi. Mi-am ridicat privirile și am zărit-o pe mama departe, după datină, la mulți pași distanță de noi jelind printre celelalte femei și mă gândeam că-i mai bine așa. Ea nu suferise șocul pe care-l trăisem noi, băieții lui, când a fost lăsată lespedea grea peste groapa lui. Tunetul acela pusese punct unui mare capitol din viețile noastre, ale tuturora și poate c-aș fi preferat să nu fi fost martor la el. Un om atât de mare îngropat într-un spațiu atât de mic… Norocul meu a fost că eram ocupat să recuperez creanțele, să achit datoriile tatălui și să lichidez patrimoniul nostru înainte ca familia lui să se desmeticească și să ne facă nufărul de tot, căci deja aveau loc tot felul de mișmașuri în sensul ăsta. Am călătorit incognito prin toată țara după debitorii lui fără să prindă de veste autoritățile că mă fofilam înafara orașului, am vizitat tot felul de telali de case, am scos cu forța o familie care plănuia să ne ocupe unul dintre apartamente, mă rog, m-am ținut ocupat cu tot felul de astfel de potlogării iar toate astea se petreceau în compania vărului meu care era aproape nelipsit. Câteodată mă obosea atât de tare încât îmi venea să-i crăp capul. Alteori mă amuza teribil. El, spre disperarea mea, îmi ocupa aproape toate zilele și toate nopțile iar Hassan, vecinul și un văr mai îndepărtat de-al meu, serile. Hassan era o scumpete de băiat, un prieten atât de nobil cum rar mi-a fost dat să-ntâlnesc ever. Avea cei mai lați umeri, îmi păreau erau ireali pe lângă mijlocelul lui tras ca prin ac și când nu era la muncă la magazinul de ceasuri al lui tac’su își petrecea mai tot timpul pe la gym. Acolo era Sheikh Hassan, Sheikh al Shabab, o autoritate printre toții culturiștii locali iar eu, ca și protégé al lui mă bucuram de toate privilegiile unui guest star printre munții ăia de testosteron neconsumat decât de greutăți și de laba diurnă. Când au auzit că eram logodit și că cunoscusem căldura pizdei li se făcuseră ochii-n cap cât cepele. Eram un erou, eram un plaur între bălării… :))) Mă rog…

…………………………………………………….

Mai târziu am descoperit că nu trebuie să cumpăr cigala ca să scap de văr-miu, tot ce trebuia să fac era să pun pe canalul Play Boy. Unul din canalele de satelit transmitea țâțe goale și munți ai lui venus, protuberanțe la care nu puteai rămâne indiferent luând în calcul seceta din Siria islamică, realizezi nu? Adeseori cădeam și eu victimă. Merita. Am înțeles însă, peste ce mină de aur dădusem când i-am spulberat pe ambii din casa mea după numai cinci minute de țâțe zbenguite în grajdurile texane printre baloții de paie. Atunci am învățat să nu mai subestimez fâneața. Hassan pierdea masă musculară iar văr-miu risca să devină tată pentru a 5-a oară. Nici măcar eu nu scăpam, deh, collateral damage, dar mă rezolvam rapid și apoi o zbugheam singur și fericit pe ușă să mă plimb pe străzi. Tot ce are un început are și un sfârșit. Am mai spus-o. Logodna mea s-a sfârșit c-un mariaj, mariajul c-un divorț, durerea c-un nou mariaj, mariajul c-o nouă despărțire, despărțirea c-o înc-o despărțire, abdomenul meu s-a despărțit de mușchiul său, pula mea, totul se duce sufletului, schimbarea sau sfârșitul (totuna) este o constantă peste al cărui algoritm doar Allah este stăpân. Ca-ntr-un joc de pool. Când am ridicat depeșa diplomatică conform căreia se confirma că satisfăcusem stagiul militar în România și am primit acceptul să părăsesc Siria am știut-o c-o fac pentru (poate) întotdeauna. Am știut că n-o să-l mai văd niciodată pe Hajj Ass’ad, fratele tatălui meu, nici pe verii mei, nici pe Hassan, nici apartamentul nostru din Strada Nil, nici Suk-ul Femeilor, nici Citadela, nici gym-ul unde mi-am petrecut cele câteva luni bune și nici localul Yusrei… Ca o bilă de biliard… hmmm… Cine ar fi zis că-n timp ce spărgeam bilele una dintre ele avea să fie și destinul meu? Not this guy…

Floreasca