Miroase “a mare”. Un vânticel împinge-n rafale prelungi căldura orașului prăbușit în picoteală. Zac scufundat în scaunul bun de pe terasă, e încă beznă, ascult Ederlezi în surdină și-mi umplu plămânii cu aerul dimineții ce dă să crape cât de curând. Singurii care-mi țin companie sunt doar pescărușii care mă anunță jelind ca la înmormântare că foarte curând mașina de salubritate o să ne fută toată pacea. Au avut dreptate. Gunoierii au venit și, nepăsători, ne-au căpiat pe toți preț de câteva minute bune cu scrâșnetele mecanice ale brațului acționat hidraulic. Vântul le ține isonul. Acum nu mai miroase “a mare”. Miroase a gunoi încălzit și răscolit. Într-un sfârșit mașina salubrității a plecat iar pescărușii par să-mi spună obraznic “coaie, noi te-am avertizat dar tu nu și nu, batman, batman” apoi pentru câteva momente au lăsat scena deschisă porumbeilor ca să se producă fix deasupra capului meu, de undeva de sub saceacul vecinei. Privesc înspre ei umplut de furie. Îi urăsc pentru că mi-au căcat toată terasa, arză-i-ar. În Malaga porumbeii ar fi tăcut mâlc de frica pescărușilor care-i vânează-n chiar și-n zbor dar nu și aici, semn că-n Floreasca cornul abundenței n-are robinet. Pe aici porumbeilor li se fâlfâie de pescăruși. Mie nu, eu le ador cântul. Cântecul lor îmi aduce aminte de căldura Casablancăi și de mirosul Atlanticului. Până și putoarea răscolită și lăsată-n urma ei de către mașina de salubritate îmi trezește nostalgii. Unele note ale parfumului fetid adus de vânt îmi reamintesc de suq-ul din Mers Sultan pe care-l băteam la picior cu atâta plăcere aproape în fiecare dimineață; în unele zile chiar și de două ori, diminețile și seara târziu, când îmi mai făceam drum pe acolo după brânza pe care o luam de la cel mai vechi magazin de brânzeturi din oraș ținut dintotdeauna de către o familie de juifs marocains. Iubeam magazinașul acela cochet. Brânza era doar o scuză căci în realitate adoram casa lor de marcat, veche și restaurată, a cărei sertar greu din bronz scotea un zgomot de clopoțel când mi se făcea totalul și mi se-ncasau banii. Brânza mă face ușor bășinos dar nu conta, în sufletul meu își merita toți banii. Adoram și arhitectura art deco a cartierului meu amestecată ca niciunde altundeva cu touch-ul inconfundabil de delăsare berberă post colonială înăbușită-n izul proaspăt al munților de mentă și de coriandru. Efectiv pluteam peste trotuarul rănit de decadele de intervenții d’ampulea făcând slalom uriaș în viermuiala suq-ului și, mai lacom ca Midas, nu lăsam nimic să-mi scape ochilor și nărilor. Mă lăsam îmbătat de trăiri până simțeam că mă cuprinde amețeala apoi o luam agale înapoi spre casă făcând un ocol ritualic până la cafeneaua de pe colț unde serveam fără să mă zoresc un atay. În piept simțeam pace, liniște, lipsă de griji, uitare, iertare, împăcare cu sinele meu… poate că printre ele, cine știe, se strecurase și un stropșor de fericire. Nu aveam nimic și cu toate astea băgam mâna-n buzunar unde pipăiam cu degetele lumea toată. Pescărușii cântă din nou și acum parcă-și râd de mine. Mă scutur din reverie, îmi mai pun de o cafea și-mi aprind o țigară. Nu simt furie. E bizar, dar în pieptul meu simt că s-au strecurat din nou pacea, liniștea, lipsa de griji, uitarea, iertarea, împăcarea cu sinele meu… și poate că printre ele, cine știe, s-a strecurat și un stropșor de fericire iar revelația proaspăt făcută mi-a dat de gândit. De unde până unde? Ca și atunci, nici astăzi nu posed mai nimic și cu toate astea duc mâna grăbit la buzunar și în mod misterios pipăi lumea-ndesată-n el cu degetele. Cum pizda mă-sii?

Gândul mi-a zburat la amidonul de porumb amestecat cu apă. E un fluid cu două proprietăți diametral opuse condiționate puternic de tipul de stres, așa-zis “de forfecare” aplicat asupra lui. Umple un vas și dă-i un pumn și parcă ai lovi-ntr-o pernă, scufundă-ți pumnul încet în el și te va lăsa să atingi fundul bolului fără nicio rezistență din partea fluidului. Amestecă cu furie în el și îți va smulge violent bolul din mâini, amestecă lent și, aproape ca apa, nu ți se va mai opune mai deloc. Umple un bazin cu amidon amestecat cu apă și poți alerga deasupra fluidului ca Iisus. Oprește-te și te scufunzi instantaneu. Vâscozitatea lui depinde non-liniar de tensiunea aplicată ți-ar explica savant un inginer. Viața mie mi-a demonstrat că are exact aceleași proprietăți. Cu cât m-am înverșunat mai tare s-o dovedesc cu atât mi-a opus rezistență mai mult. Cu cât m-am ambiționat mai mult să-mi reconstruiesc o familie cu atât mai mult am eșuat. Stai liniștit, până de curând la fel au stat lucrurile și-n celelalte proiecte pe care le-am demarat; cu cât mai furios cu atât mai dezastruos. Se spune “trebuie să dai din coate ca să răzbești”, “trebuie să lupți”, “cine nu se agită nu câștigă”… Eu le-am urmat orbește căci d-aia mă cheamă “theinfuriatedbull” și ce să vezi, mi-am furat-o copios. Când colo… Sabr. Patience. Paciencia. Geduld. Răbdare. De ea aveam nevoie. Festina lente… Am priceput de mult că trebuie s-arăt răbdare dar până nu mi-am însușit cu adevărat înțelesul expresiei efectiv loveam în viață cu pumnii ca-ntr-o pernă. Cum îți și spuneam, de curând am acceptat-o ca și strategie și sorții mi-au zâmbit din nou. Tot ceea ce a trebuit să fac pentru a-mi reclădi norocul a fost să mă opresc din spiralat apoi, încet încet, toată tornada monumentală iscată-n jurul meu a dat semne de oboseală și la un moment dat a pus stop și a tras frâna de mână. Rezist cu greu tentației nativilor din zodia mea de a privi la ruine și mă străduiesc să mă concentrez exclusiv asupra reconstrucției. Nu reclădesc, am să construiesc. Nimic nu va mai fi ca odinioară, totul s-a schimbat. Pentru-ntotdeauna. Pescărușii cântă “atta-boy”… finally, ai înțeles-o și tu, da’ greu de cap ai mai fost. Secretul este să nu te miști cu furie ci cu blândețe, fără repezeală, nu sta locului, fă-o dar gentil, fă-o ca și când ai ridica din pătuț un nou-născut. Urmează-mi sfatul și n-ai să-ntâmpini nicio rezistență. Eu, un nerăbdător proverbial din născare, impulsiv și furios am descoperit-o doar pentru că mi-am epuizat toate celelalte strategii și nicidecum pentru că mi-ar fi venit cumva lumea la cap atunci când mi-am propus-o. Shiftul în fluidul meu a avut loc mulțumită unui accident fortuit, so to speak. Meritul meu este doar acela că la un moment dat mă vlăguisem de forțe. Doar de atât am avut nevoie. Cum am coborât tensiunea din acțiunile mele, spre mirarea mea viața s-a înmuiat iar lucrurile au început să se pună în mișcare în direcția contrară tuturor așteptărilor mele care, din obișnuință, erau dintre cele mai pesimiste. Dintr-odată planul meu de afacere a început să se pună-n mișcare iar “Dar Aylan”, ferma mea din vis, dă semne c-ar traversa frontiera abstractului promițând să devină realitate sub soarele fierbinte iberic mai devreme decât anticipasem eu, în Malaga, acolo unde porumbeii tac mâlc de teama pescărușilor, nu ca aici unde-și râd de ei ca maneliștii.

În sfârșit s-a crăpat de zi. Mi-am înfășcat cheile casei și ochelarii Ray Ban cu ramă de baga și m-am lăsat condus de pescăruși până la piață unde am târguit toate cele necesare pentru prepararea unei Harissa. De data asta am să prepar una verde în amintirea mirosurilor de coriandru din suq-ul lui Mers Sultan. Mi-ar fi plăcut să cumpăr și o bucată de fromage doar ca bip-ul rece și electronic al casei de marcat de la Mega e complet nesatisfăcător așa că, fâs, bășinile de după n-ar justifica-o deloc. În fața galantarului cu brânzeturi abandonez ideea. Bip, bip, bip… Ardei verzi, jalapeno, coriandru… restul ingredientelor le am deja. Pășesc alene spre casă iar lumea-mi zornăie în buzunar. Ce dor îmi e de un atay…

Planeta Floreasca