Miroase “a mare”. Un vânticel împinge-n rafale prelungi căldura orașului prăbușit în picoteală. Zac scufundat în scaunul bun de pe terasă, e încă beznă, ascult Ederlezi în surdină și-mi umplu plămânii cu aerul dimineții ce dă să crape cât de curând. Singurii care-mi țin companie sunt doar pescărușii care mă anunță jelind ca la înmormântare…

“tous m’ont dit que je suis un peu capricieuse”… Dacă știam pe atunci ceea ce știu astăzi despre femei, cu această ultimă afirmație rostită în dulcele grai al lui Voltaire eu ar fi trebuit să sistez instantaneu asediul dus la porțile ei, să abandonez toată tehnica militară și să fug mâncând pământul în direcție opusă…