Șuieram ca un tren pe aburi, apele curgeau pe mine, cămașa din in era lipită de piele și sucită pe mine așa că trăgeam de ea în stânga și-n dreapta pregătit s-o sfâșâi în bucăți din disperare după o gură de aer. Inima-mi bubuia de parcă plănuia să-mi sară din piept. Arătam ca dracu. Încercam din răsputeri să mă recompun înainte să fac naibii un infarct. Calmează-te, it’s over, important este c-ai ajuns la timp. Străbătusem cu sufletul la gură tot drumul din Floreasca până la palatul Mogoșoaia într-o aglomerație pe cât de inexplicabilă pentru perioada asta a anului pe atât de infernală apoi, de parcă n-ar fi fost îndeajuns și așa, calvarul s-a-ncheiat apoteotic c-un sprint disperat pe toată distanța, cât e ea de lungă, de la poartă până la peluza de pe lângă sera palatului cu florile zburătăcite de goana pe motor. Te întrebi ce naiba e cu povestea asta? Ca să pricepi mai bine am să derulez filmul cu 30 de minute în urmă. Proaspăt întors din oraș de la niște discuții despre un proiect am deschis ușa casei atent să nu-mi calc șopârloiul lăsat liber prin casă. Nu-mi era de el, dă-l în mă-sa, îmi era că dacă-l calc mă dă cu roțile-n sus căci are aproape 70 de cm lungime și e grăsan. Îl caut cu privirile prin încăpere și deodată mă ia cu călduri. Futu-ți curu mă-tii de aligator, te-ai găsit să te caci taman pe covorul meu! Trântesc cu casca de pământ, apuc șervetele și o perie și încep să curăț după fraier. Frec nervos țesătura covorului și simt că mă urc pe tavan de draci. E clar, trebuie să-l dau la curățătorie. Ce dracu’ o fi fost în mintea ta când ai zis da? Mă spăl pe mâini ca după o operație pe cord deschis și m-apuc să gătesc ceva doar ca să mă calmez. De regulă funcționează dar spre frustrarea mea nu și acum. Îmi aprind o țigară și înainte să trag un al doilea fum din ea aud soneria telefonului. Era fetița mea. “-Unde ești?” … “-Unde să fiu? Acasă”… “- Păi… nu vii?”… am sărit ca ars. Cred că eram livid la chip… “-Nu trebuia să aibă loc mâine?!!! Ajung acum!”… Îmi venea să plâng de furie. Arunc o ultimă căutătură înspre blatul sub care stătea ascunsă șopârla și urlu de nebun… Eri, noi doi n-am încheiat discuția, tu-ți coada aia de balaur. La oliță cu tine sau în oală, tu decizi, m-auzi?!… Dau un șut în blat, apuc din zbor casca și cheile, mă arunc în șeaua BMW-ului și demarez ca apucatul. Eram obosit, transpirat, gătisem, eram îmbrăcat casual cam ca… de nimic special… n-aveam nici florile… Nu-mi venea să cred. Îmi făcusem cu totul alte planuri pentru ocazia respectivă. Cum naiba să încurc zilele-ntre ele? Simțeam că sunt un părinte de tot căcatul. Din nou, și ceea ce mă scotea din minți și mai tare era că zău dac-o meritam.

Aflasem de eveniment absolut aiurea, cu doar 48 de ore în urmă și surpriza cea mare e că mi-a fost strecurat între “ce mai faci?”, “joi am ore de moto” și “când vă mai văd și eu… totuși?”… Vestea primită m-a luat ca din oală. Cel mai probabil că s-a decis după îndelungi consfătuiri purtate cu mama ei. E doar o bănuială, însă cum la momentul înștiințării cea mică avea rezervate doar două scaune, în mod evident, unul pentru fosta și unul pentru sora ei, bănuiala mea se transformase en vitesse în certitudine. Nu cred că trebuie să ți-o mai explic cât de tare m-a durut. Cu telefonul la ureche mă frecam la tâmple mașinal iar privirile mi se încețoșaseră cu totul. Ea încerca, săraca, să mi se scuze în fel și chip iar eu făceam eforturi să fiu cool as fuck rostindu-i în buclă “n-aș rata evenimentul pentru nimic în lume!” “bravo, scumpa mea”, “sunt tare mândru de tine”, “am să fiu acolo negreșit”, “fetița mea a terminat facultatea”, “nu mi-aș ierta-o dacă nu te văd acolo”, the whole works… În sufletul meu muream și înviam doar ca să pot trece over and over again prin toate cercurile iadului. Prăbușit pe marginea trotuarului lăcrimam pe sub ochelari, îi îngânam tot felul de căcaturi liniștitoare și-n sinea mea încercam tot felul de construcții logice doar ca să pot absorbi cât de cât șocul primit. Eram pe deplin conștient că n-avea nicio vină. Fetița mea o fi terminat ea Școala Națională de Studii Politice dar nimeni n-a pregătit-o acolo pentru politica cea mai complicată din câte există, și anume, medierea afecțiunii purtată părinților ei post-divorț. Din lipsă de experiență a dat-o-n bară iar rolul meu era să înghit căcatul cu grație și să și mulțumesc. Asta înseamnă să fii tată. Get over it, be a man, suck it up, stop whining like a bitch and play your part. Confirmarea că aveam statut de “extra” și ca atare, că mi se rezervase un loc în fundul grădinii lângă Rosa Parks mă cam doborâse dar n-aveam de gând să las acest detaliu să-mi fure ceea ce era cu adevărat important, și anume, bucuria părintelui pentru realizările copiilor lui. Eram mândru de ea și ăsta era adevărul. Anyfuck, luat pe sus de veștile primite cu siguranță c-am reținut greșit ziua în care urma să aibă loc eventul. Numai așa-mi pot explica toată confuzia. Priveam lung la scenă și-mi aminteam cum visam cândva c-o să trăiesc momentul ăsta și contemplam la prezent care-mi dădea peste bot atât de copios. Proiecție vs realitate, basm vs lumea reală. Lecție învățată. Asta e, spre deosebire de cealaltă jumătate care arăta ca scoasă din cutie eu arătam ca dracu, florile îmi erau dezhidratate, abia respiram, tremuram, eram ciufulit, transpirat și-n spatele tuturor scaunelor dar pe Allah, oi fi fost eu palestinianul de serviciu la absolvirea fetitei mele, true, însă-n clipa-n care-și primea diploma cocoțată pe scenă ți-o jur că nu găseai vreunul mai mândru ca el de la Jenin pân’ la Hebron. Mabrouk ya binti al habiba’…

Jerusalem