Futu-i! Din nou?! M-am cutremurat de oroare. Noi doi suntem cunoștințe mult prea vechi ca să n-o regret cu toată ființa că m-am trezit. Până la 25 ani ne ciocneam frecvent din cauza lecturilor împinse până-n zori de zi. De pe la 25 până la 44 binging-ul de seriale și proiectele în autocad executate în creierul nopții îi erau trăgaciul, iar în ultimii 4 ani e provocată exclusiv de etichete. Am închis ochii imediat dar fâs, migrena era de neoprit, ce mai tura-vura, o comisesem din nou așa că din lipsă de alte soluții, comme d’habitude, mi-am futut un perdaf epic în gând ca de zi marcată cu roșu-n calendar. M-am așezat pe marginea patului. În cap îmi îmbrăcasem roba purpurie a penitenței și deja defilam desculț cu cătușe la picioare ca-n procesiunea de Semana Santa drept pedeapsă că nu mi-am urmat propriul sfat de a nu mai bea alcool în halul în care, în mod evident, o făcusem în seara precedentă. Când mă lăsasem ultima oară de beție? Miercuri sau joi? Cum dracu de m-a ținut doar până sâmbătă? Iată-mă din nou, la două zile distanță, agonizând în exact aceeași poziție, în cur și pe marginea patului, cu degetele înfipte adânc în pielea capului care mă ardea și cu privirile-n mochetă. Îmi frământam dovleacul ca pe un aluat de pâine și vizualizam durerea cum îmi inundă craniul ca pe un șuvoi de nămol hotărât să măture casele după o săptămână de ploi apocaliptice, încet și sigur, dinspre ochi înspre ceafă… “Nu știi să bei” – mi-am adus aminte că mi-a tot repetat-o de parcă băutul ar fi o știință. Pff… Bollocks! Știu pentru ce beau și asta-mi este suficient. Le amestecasem, aici era buba, nu mă atinsesem deloc de apă și o făcusem mașinal din prea mult stres, ăsta era adevărul. Cine dracu mai stă să le mai numere atunci când te trezești cu ele pline sub nas și tu tai, toci, fierbi, amesteci, prăjești, pisezi, presari și guști? “Bei ceva?” … “WTF, Da”… Îl apuci de picior și-l duci la gură. E rece, e bun, ți se cam înmoaie genunchii dar te repliezi pentru că din cuptor răzbate un miros mai puternic decât te-ai aștepta. Câtă vreme am fost în priză n-am simțit nimic, eram zmeu, parcă înghițeam apă cu lămâie, dar in clipa în care mi-am mulțumit invitațiii, totul ieșise cum trebuie și m-am relaxat, bum!, hai pa, adrenalina mi-a scăzut, C2H5OH a băgat într-a treia, turometrul s-a zbârlit și blană pedalei all the way până în podea… wow, great! Așa cum mă și așteptam, dacă migrena este Yin-ul, hop și vară-sa, Yang-ul, adică starea acută de greață. Gata, gașca e completă iar eu, pe lângă capul prins în pioneze, acum îmi reprim din răsputeri și impulsul de a nu-mi goli stomacul de conținut. Join the party, bitch! Corpul meu își trăia copios clipa răzvrătirii. Vive la Revolution! Insurecția era condusă de ficatul meu cu transaminazele ciuruite iar stomacul, el comandante Che, se decisese să încaseze primul glonț cocoțându-se pe baricade cu drapelul în mâini fluturat deasupra capului. Liberte, Egalite, Fuck You, I’m coming out! Gâtul meu, gardă loială, s-a proptit în tocul ușii cu mâinile și cu picioarele împrăștiate ca grăsanul din Game of Thrones care striga “Holdor” în scena în care el se împotrivea unui asediu de nemurici zombificați. Indeed, fuck me! De data asta am făcut-o și mai lată. N-aș fi crezut-o dar m-am autodepășit. Când am detectat un strop de admirație în fața isprăvii m-am cam alarmat dar mi-a revenit inima la loc când am realizat că umami-ul culpei e cu mult mai puternic. Sentimentul de vină era un semn c-am șanse să pierd charter-ul păcătoșilor. Deci nu sunt chiar damaged material. Cu toată durerea mea de cap, ideea că-mi fac check-in online la charterul pentru Iad mi-a întins un zâmbet pe chip. Da, chiar, dacă plătești extra ai inclus și bagaj de cală? Înafară de păcate, desigur… Mi-am adus aminte că mi-e rău și că trebuie să-i pun capăt crizei. Apă. Nurofen. Cafea. Acum, și-n ordinea asta. M-am ridicat cu greu și-n timp ce-mi târșâiam pașii către bucătărie c-o mână plimbată pe pereți am realizat că insurecției organelor din mine s-a alăturat și o erecție homerică. Am privit în jos la odisee: tu mai lipseai în morții mă-tii; două dureri de cap de gestionat. Mi-am săpat un drum de acces către mașina de cafea printre zecile de vase întinse pe întreaga suprafață a blatului. Abia de-o mai zăream printre toate cele răsfirate. M-am imaginat la manșa unui mic buldozer încercând să-mi eliberez casa de urmele party-ului de aseară și am zâmbit din nou. Să-i dau foc sau să mă apuc de curățenie? Futu-i, mașina de cafea n-are apă… Ridic capacul rezervorului, introduc o pastilă și icnind de la răul care mă măcina scurm printre ruine după canțarola pe care o folosesc din obișnuință pentru alimentatul cu apă a mașinii. Nivelul frustrării e la cote noi. Îmi vine să mătur tot din calea mea cu dosul mâinii dar mă abțin. Tot eu o să le strâng după. Într-un final o găsesc, o umplu de la filtrul frigiderului, întind mâna după nurofenul păstrat (întotdeauna) la-ndemână, duc canțarola plină-ochi la gură, înghit hapul, alimentez rezervorul mașinii de cafea cu restul de apă și aud, în sfârșit, bâzâitul atât de mult așteptat. Sabr, răbdare doar câteva secunde. Mă las învăluit în mirosul divin de cafea fierbinte și abia acum îmi justific cumva erecția. Mașina de cafea. O iau cu mine pe ultimul meu drum. Am privit-o cu drag în timp ce-mi umplea ceașca cu apa neagră a vieții. Îi examinez semnele de uzură căpătate în lunga ei exploatare și dacă m-ai cunoaște în carne și oase ai știi c-am exploatat-o serios la viața ei. E mai abuzată ca o curvă de pe centură. Am purtat-o după mine peste tot prin lume, chiar și pe motocicletă. Ce-i al ei e al ei, mi-a fost martoră la toate evenimentele și un companion loial. A, să nu-l uit și pe Don Chichi, scorpionul meu. Și pe el îl iau cu mine pe ultimul meu drum. Ca la hinduși; vrea n-o vrea, îl târăsc pe rug cu mine și de acolo, împreună, direct în iad. Suntem o echipă. Într-un final cafeaua mea e gata. O apuc lacom, duc ceașca la gură, sorb din ea și privesc la terariu imaginându-mi-l cum râgâie sătul cu cleștii odihniți pe o burtă de manelist după ce-a molfăit la gândăcoiul ăla cât bricheta de mare prins de mine ieri când mi ți se plimba pe un perete în toiul petrecerii, și-n văzul tuturora. Ce m-a frapat într-o oarecare măsură fusese îngăduința întregii mele asistențe arătată gestului meu de a fute o smetie gândacului (din senin) cu palma făcută capac. N-aș fi făcut-o dacă n-aș fi fost încurajat chiar de către invitați. În loc să văd damele cum leșină pe scaune și pe domnii cu sărurile scoase pe la nasurile lor, ce să vezi, și-au ciocnit paharele în râsete de veselie. Cu toții în păr își doreau să-mi vadă scorpionul cum mănâncă iar Don Chichi le-a făcut pe plac oferindu-le o mostră de etichetă “scorpionească” a la carte: “Ladies and Gents, e o lipsă de maniere să plescăi. Se suge”. Seara a fost un succes, Mission Accomplished iar migrena de azi (cu toate că putea fi evitată) își merita absolut toți banii. Dau roată cu privirile prin cameră, număr “morții” consumați și împrăștiați care pe unde pe unde s-a nimerit și mă minunez că nu mi-am tăiat naibii degetele în toiul “fugii” mele “troppo” culinare interpretată virtuoso cu paharul în nas printre conversațiile vesele strecurate în momentele care le impuneau. Pun de o altă cafea și-n timp ce bâzâie mașina privesc prin ușa terasei la ansamblul de afară constituit din plante, scaune, deck, sticle, pahare și constat că priveliștea e chiar superbă. Nu mă mai satur. Terasa e decadentă iar atmosfera este dulce și îmbietoare. E creația mea. Mă rog, sticlele și paharele sunt o creație comună impromptu și care (în chip bizar) pică absolut mănușă peste restul. O admir cu ochii unuia care-o vede parcă pentru prima oară și plescăi tare mândru de mine din licoarea fierbinte. Hmm, constat că nici ca arhitect peisagist n-am fost chiar o dezamăgire. Fudulia mea nu durează mult căci o secundă mai încolo scutur din cap ușor întristat. Altă poveste, altă viață, next please. Tot ce m-a legat vreodată de meseria aia reprezintă trecutul mult prea dureros ca să nu-l las pradă uitării. Le roi est mort, vive le roi! Terasa mă îmbie să ies la aer dar afară plouă așa că mă mulțumesc să deschid larg ușa și s-ascult picăturile grele care lovesc deck-ul din lemn de tec. Fuck it, e superb! Ce bine că mi-am ascultat instinctul care mi-a șușotit azi noapte să-mi bag naibii la loc canapeaua-n casă. Canapeaua… Grea ca naiba și lungă cât o zi de post... Cum naiba de am reușit s-o strecor singur de pe terasă înapoi în casă, mai ales în halul în care mă găseam azi noapte, e un alt miracol bahic pe care mi-am propus să-l elucidez cândva. Altădată, acum îmi bubuie capul. Practic, de dragul evenimentului, mi-am mutat tot mobilierul din sufragerie afară pe terasă. N-aș fi crezut că-i găsesc un loc și mai ales, că lumea o să mai și circule dar cumva a funcționat și, surprise surprise, a mai dat și bine-n poză, so to speak. Trag jeanșii și o bluză “de bad boy” Adidas direct peste piele, mă prăbușesc pe canapeaua abandonată-n mijlocul casei unde răsuflu epuizat, mai iau o gură din cafea apoi dau roată încăperii cu ochii și o fac cu look-ul împăcat al aceluia gata să le lase pe toate în urma lui. Sunt doar amintiri și cum totul e schimbător pe lumea asta, până și amintirile, la ce mi-ar servi să mă mai agăț de ele? De ce le-aș mai răscoli? Ba chiar încerc să mă feresc de ele. Am ajuns să le privesc ca pe o colecție eclectică de instantanee glorificate pe care memoria le-a înregistrat meticulos din te miri ce motiv și pe care ulterior mi le scoate la lumină absolut aiurea și suficient de modificate doar ca să-mi otrăvească prezentul. Amintirile… pff… sunt mierea trecutului și arsenicul prezentului. Să le fută câinii! Mă iubea, am iubit-o, m-a iubit, simțea asta, mă privea cu ochii cutare… oare? Așa să fi fost sau așa mă mint singur? Ce a fost real și ce e minciună? Eu zic că totul a fost un basm. În clipa asta nu-mi mai pun deloc bazele în amintiri. Dacă n-ar fi plăsmuiri nu mai vorbeam acum de ele la trecut. What the fuck! Toate gândurile astea năstrușnice și adânci apărute din senin mi-au dat semnalul că migrena mea bate rapid în retragere. Prefer migrena, really. Spania. Nu mai e mult. Semnez și plec. Unde? Unde văd cu ochii. Unde m-oi simți bine, că reprezentarea lui “acasă” în ochii mei a devenit o noțiune la fel de abstractă ca și infinitul. Lângă apa sărată a mării, lângă o plajă. La cald. Departe. Mă gândesc la viitor și încep să prind aripi. Schimbare. Eu, unul (în special în ultimii mei patru ani) am trăit convulsiile unor schimbări atât de radicale încât nu m-aș mai recunoaște aproape deloc dacă, prin absurd, m-ai pune față-n față cu oricare dintre eu-rile trecutului meu. Îmi trec mâna prin barbă și constat că a crescut. Barba mea aspră și albă nu e un basm, e reală. Migrena a dispărut, acum e doar o altă amintire. Nasoală. M-am ridicat de pe canapea și cu pași leneși am intrat în baie, am dat ceașca de cafea peste cap, mi-am extras fără nicio grabă mașina de bărbierit din sertar, am tuns-o căzut pe gânduri, am curățat mașina și am băgat-o înapoi în sertar. Am curățat cu meticulozitate chiuveta de tocătura de fire, m-am lăsat într-o mână de ea și m-am zgâit o clipă la propria reflexie. Doamne ce-ai albit. Mda. Am apucat ceașca goală de pe blat și când să fac o piruetă zăresc un pahar din cristal rămas uitat într-un colț pe blatul alb. L-am luat cu mine cu gândul să-l spăl. Ajuns în bucătărie l-am băgat în mașina de spălat vase dar a trebuit să-i fac loc pentru că era plină-ochi de aseară așa că, furios, am început s-o golesc. La ultimul pahar de whiskey ridicat în mână m-am oprit. L-am privit mai lung. Strălucea. Îi pipăiam protuberanțele brodate adânc în carnea lui, îi simțeam masa, era solid, frumos, simplu, generos… Cu el în mână m-am dus la frigider, am apăsat clapeta de gheață, cinci cuburi mari s-au coborât în burta lui în clinchet de cristal, am scos dopul lui Gentleman’s Jack și am turnat un deget. Vreau să-nchin pentru schimbare…

floreasca