Blessed are the poor in spirit, For theirs is the kingdom of heaven – (Matthew 5:3)

Sunt la o terasă, motocicleta nu e departe de mine, afară soarele radiază blând printre frunzele platanilor, sorb lent din cafe con leche și ochii îmi cad pe un șervețel alb care flutură ușor în adierea vântului. Opresc un chelner care se strecoară printre mese, îi cer un pix, el își duce ușor încurcat mâna la buzunarul șorțului din care scoate un Bic albastru, mi-l întinde cu un zâmbet amabil întins pe față iar apoi dispare grăbit în burta întunecată a bistroului cu tava ridicată mult desupra capului. Distrat, încep să mâzgălesc ceva și când mă dezmeticesc descopăr că mi-am desenat ceașca de cafea, scrumiera în care-și trăiește ultimele clipe Lucky-ul aprins, un câine care pișă un stâlp, siluete de trecători și colțul mesei mele. N-arată rău deloc. Las pixul pe masă, mă șterg de petele de cerneală de pe dosul palmei și-mi aprind un alt Lucky. Chelnerul revine la masă după pix și rămâne ca trăsnit când zărește șervetul care flutură de un colț de undeva de sub farfuria ceșcuței. Îl ridică cu ochi mirați și mă-ntreabă: “Îl pot păstra?” … “Desigur, dacă-ți face plăcere. Nota de plată, te rog frumos, cu cardul” … Ridică ceașca golită și scrumiera, șterge masa c-o cârpă din doar trei mișcari apoi dispare după POS cu desen cu tot. Achit, îmi apuc casca c-o mână și-n drum spre Rosinante mă-ntreb ușor abătut. “La ce sunt eu, oare, cu adevărat bun?”. La desen? Pfff. Mâzgălitura aia e un căcat… Mi-e tare dor de fetele mele și sunt conștient că de acum sunt cumva istorie…

Primul răspuns primit în cap a venit instantaneu: Sunt cu adevărat bun într-un cuplu! Deci, hai să ne-ndrăgostim mai întâi… apoi restul vine de la sine!

Îmi propun să amenajez apartamentul cumpărat cu ani în urmă pentru fiica mea cea mare. În doi ani urmează să devină majoră și cum merită toată atenția și dragostea mea mă așez la computer ca să-i redesenez (cu mâna mea) tot layout-ul viitoarei case. Nimeni altcineva înafară de mine nu este demn de o astfel de sarcină. Găsesc o temă potrivită cu caracterul ei, proiectez la milimetru fiecare spațiu, le recompun, gândesc circulațiile prin apartament, dărâm pereți, astup uși, concep uși de interior, tai și lipesc sute de metri de elemente de decor, casete și cornișe, aleg vopseaua cea mai bună de pe piață, montez cele mai bune și mai luxoase întrerupătoare și prize, finisez cu cele mai nobile materiale, licitez pe ebay pentru tot felul de gizmo-uri unice, gândesc terasa în stil french, aleg piesele de mobilier cu mare grijă pentru decor și după doi ani de muncă epuizantă, adică după ce închei… divorțez, așa că mă mut eu în locul ei. Vin prietenii la mine în vizită și rămân cu gurile ușor căscate. “Tu ai făcut toate astea?”… “Da”… ridic din umeri ușor nepăsător. Pun de cafele și în timp ce aștept să mi se umple ceșcuțele mă trezesc întrebându-mă cu gândul la viitor “La ce sunt eu, oare, cu adevărat bun?”. Ridic privirile înspre pereți, mă gândesc la construcția apartamentului, gândindu-mă la procesele prin care l-am trecut îmi amintesc că bunicul meu din partea mamei era sas și că se pricepea de minune la construcții, apoi mi-am amintit că spunea “că un bărbat care nu are o familie este un nimic”… și răspunsul din cap mi-a răsunat ca la Hornbach in difuzoare:

Ich bin wirklich gut in einem Paar! Also verlieben wir uns zuerst … dann kommt der Rest von selbst!

Stau la bar și sorb din vinul roșu urmărindu-l cum pătează pereții paharului. La distanță de un taburet de mine un cuplu sporovăia cu ochii pe o hartă și fără voia mea îmi ciulesc urechile. Nu e turcă, nu e arabă, nu e kurdă… vocale lungi și expirate din adâncul gâtului… urdu le are mai scurte… e farsi. Îi întrerup: “Are you from Teheran?”. “Oh, yes, how did you know?”… Le ridic în slăvi cultura, istoria, covoarele, focul zoroastrian, importanța în menținerea unui echilibrul geo-politic, le explic ce să facă și ce să nu facă în Madrid, ce merită vizitat și ce nu prea, începem să conversăm spumos despre mâncare, familie, copii, frumusețea locurilor vizitate cândva, bem pahar după pahar, suntem plini de voie bună, ne bucurăm de jazz-ul live și la sfârșit ne despărțim prieteni dar nu înainte de a ne schimba și numerele de telefon. La insistența lor. Și acum, la trei ani după, încă ne mai schimbăm mesaje de prietenie. Nu prima oară când îmi fac prieteni astfel. Sirieni, englezi, galezi, francezi, africani de toate națiile, americani, spanioli, italieni, români, nemți, cu fiecare am găsit căi multiple de comunicare și cu fiecare am schimbat numere de telefon. După despărțirea de cuplul acela simpatic, pe drumul de întoarcere spre casă, dau cu piciorul într-o pietricică căreia îi fac vânt cât colo, îmi aprind o țigară. Erau tare frumoși împreună. Proaspăt căsătoriți. Zâmbeam gândindu-mă la ei. Fuck this, acasă nu mă așteaptă nimeni… Viitor… mda… Mă gândesc la viitor ca la o ceață… nu știi de unde începe ceața și unde se termină așa că, exact ca și în cazul viitorului, cine sula calului o poate desena în gând? “La ce sunt eu, oare, cu adevărat bun?”… căcat… nu mă pot gândi decât la un singur lucru.

I’m awesome in a couple! So, let’s fall in love first and the rest will naturally follow!

Scriu pe blog. O fac de fiecare dată când mă apasă foarte tare în piept iar gândurile devin prea negre pentru a mi le mai gestiona doar gătind mâncare. Când scriu sunt măcinat serios iar când gătesc sunt fericit. Ambele sunt manifestări ale iubirii doar că de polarități opuse. Pe blog nu sunt judecat de nimeni ci doar ascultat. Mă rog, “doar citit” am vrut să spun și dacă sunt judecat n-o știu așa că îmi este complet indiferent. Aici nu mi se dau soluții cretine la problemele cu care mă confrunt. Aici îmi deschid sufletul și mă simt cu adevărat liber să mă exprim. Pagina asta este terapeutul meu. Cel mai bun. Blogul nu mi-l flutură ca snobul pe sub nas pe Jung, nu-mi amintește că Freud insistă s-o fut pe mama, nu mă pierde pe piste false care n-au nici în clin și nici în mânecă cu mine, nu mă irită cu întrebări imbecile menite (vezi Doamne) să mă lumineze-n cap, blogul nu mi-a cerut 900 roni plescăind covrigi pe facetime pentru ca ulterior să mă trimită înapoi în Casablanca (pe spezele mele și sugându-și măselele) pentru a mă confrunta (cică) cu proprii demoni, doar ca să am de unde reveni ceva mai praf (atât emoțional cât și financiar) decât plecasem la drum inițial și super lămurit-buștean că sunt un dobitoc… Aici este confesionalul meu, aici este spațiul meu, e gratis, aici îmi deschid inima și mă arăt complet dezbrăcat de inhibiții. Dacă n-ai nimic mai bun de făcut și ești curios să afli cine pizda mamii sunt cu adevărat în adâncul meu, cu toate contradicțiile, cu bunele și cu toate relele mele aici îți vei afla răspunsul. Mă spovedesc. Asta o fac ori de câte ori dau cu “publish” câte unui articol dar, ia aminte c-o fac nu înainte să mă fi îmbătat serios. Dacă sunt treaz nu mai public nimic din jenă. Beat, public tot ce-mi trece prin minte fără nicio discriminare și când o fac ți le spun fără perdea. Mi se rupe de toate etichetele. Sunt departe de a fi perfect. De fapt, sunt sublim de imperfect. Unii apropiați sunt siderați de curajul cu care mă expun și mă dojenesc serios c-o fac din teama pentru mine că m-aș compromite în ochii lumii, alții sunt pur și simplu amuzați de nebunia mea, unii sunt curioși să vadă până unde mă pot duce cu mărturisirile, unii se tem de ele, unii se recunosc pe sine, alții învață din greșelile mele, altora li se fâlfâie și mă lecturează doar ca să-și omoare timpul. Blogul nu numai că m-a ajutat să trec prin perioadele mele cele mai grele, mi-a mai servit și ca arhivă. M-a ajutat să fac câteva descoperiri legate de propria persoană, unele care, sincer, m-au surprins dincolo de orice așteptări. Recitindu-mi pe sărite postările anterioare m-am surprins de unul singur cu profunzimea transformării mele înghesuită, ca un circar chinez într-un geamantan de mână, într-un răstimp relativ atât de scurt. E uluitoare. Când susțin că am renăscut nu te mint deloc, chiar sunt cu totul altcineva față de primii mei 44 ani iar blogul meu, care mi-a servit pe post de “jurnalul căpitanului”, stă drept mărturie în acest sens. Am răsfutut întreaga definiție a iubirii elaborată de mine timp de 26 ani în nici patru Crăciunuri. Wow, e o performanță uluitoare, trebuie s-o admiți. O altă descoperire mirobolantă a fost și aceea că aproape toți cei care m-au citit și cu care am avut plăcerea să interacționez pe viu au insitat că scrierile mele posedă un “certain je ne sais quoi” care le distinge în peisajul, să-i zicem, virtual literar și că ar trebui să-ncerc să public o carte. Că mă citesc cu plăcere mă onorează dar la partea cu publicatul mă lasă de fiecare dată mască. Cine ar da banii pe așa ceva? La ultima sugestie să public o carte am privit din curiozitate la numărul meu de abonați și am descoperit (nu fără surprindere) că sunt 1230 de persoane înregistrate. Sunt mulți? Sunt puțini? Sunt suficienți? Reprezentativi? Efectiv nu știu să-ți răspund. Ridic din umeri și-mi spun că am altele pe cap la ora asta și că publicatul mai poate aștepta. Am alte priorități acum, bunăoară, cum ar fi aceea de a mă repara în piept mai întâi. Sunt oare bun? Da, chiar… “La ce sunt eu, oare, cu adevărat bun?” … pula, iar îmi bubuie inima de numa numa și mă umplu de nervi… pentru că…

Răspunsul desenează o ciupercă pe creierul meu ca o nucleară detonată în Atolul Mururoa cu Edith Piaf la gramofon, cu vinul roșu în pahar și cu țigara aprinsă în gură: Je suis vraiment douée en couple ! Alors tombons amoureux d’abord… puis le reste vient naturellement !

Îmi mai torn un pahar de Monkey Shoulder, scutur cuburile de gheață din el, iau o gură și mă cutremur că încă e prea tare pentru gustul meu. Crăp coaja sărată a unei arahide pe care o golesc de sâmburi, le plescăi încet ca să mă bucur cât mai mult de sarea de pe ele, mai iau o gură din pahar, îl așez pe masă și mă las pe spătarul singurului meu scaun confortabil din casă. Hmm, indiferent care mi-ar fi talentele, așa cum sunt ele, multe, puține, cu adevărat remarcabile sau nu, ori de câte ori vine vorba să mi le exploatez la adevăratul lor potențial (aparent) întotdeauna întâmpin aceeași nenorocită de precondiție care n-are nicio legătură cu mine ci cu singurul aspect pe care n-o să-l stăpânesc niciodată chit că stau în cap și jonglez cu maimuțe vii, mai ales în secolul ăsta extraordinar de favorabil lui: Famila, Relația de Cuplu, Dragostea și tot ce ține de ea în general. Ptui, dracia naibii! În cazul meu, joburi peste ocean, proiecte diverse, restaurante proprii, întreprinderi, muncă de o viață, speranțe, ani risipiți, recunoaștere în profesie, reputație, respectabilitate, conexiuni câștigate decade de muncă, toate s-au dus pulii pe suflet după un fuck up monumental în viața mea amoroasă… Nu știu cum e la tine dar în cazul meu dragostea poate fi kriptonită sau nectar. Depinde de noroc. Până acum am constatat că e mai mult kriptonită decât orice altceva așa că sfatul meu pentru tine este ca știind că are aceste trăsături binare concluzia ce s-ar impune este că pur și simplu “nu se merită” (ca să citez pe cineva). “Why take the risk?” . Dacă n-ai cunoscut-o consideră-te un norocos, aprinde o lumânare și mulțumește-i Domnului, fă o donație mare pentru un proiect social, ești născut sub o stea norocoasă. Dacă ai mușcat din măr (ca și mine) ai cam belit-o. Mai iau o gură din pahar. Dac-aș scrie o carte aceea ar fi ceva din seria “for dummies” și ar fi un manual pe care l-aș putea intitula “Arta de a-ți fute propriul noroc – For Dummies” . Ar avea doar câteva rânduri și alea scrise cu fonturi de o șchioapă, all capital, ca nu cumva să le ignori:

Chapter 1 (and only): Vrei să-ți fuți norocul în viață? Citește-mi poveștile și urmează-mi exemplul.

THE END

planeta floreasca