Un pescăruș cântă vesel pe deasupra bărcii tale. Ridici privirile înspre steag. Apa clipocește, malul se ridică tu te cobori, el se coboară tu te ridici și din când în când auzi scârțâitul unei parâme tensionate până aproape de limită. De unde bate vântul? Pașii tăi desculți bubuie tobele plecării în burta goală a cochiliei navei în timp ce te strecori pe sub canopeea albastră a spray-hood-ului și printre sarturile catargului. Te agăți grijuliu de toate și-ți ferești tibiile de alte zgârieturi. Ultimele căpătate nu au mai mult de o zi și încă te mai ustură. Privești la luciul apei cu atenție după curentul care-ți poate pune cine știe ce piedică specială, apoi dai roată punții și verifici dacă n-ai cumva vreun obstacol ascuns la prima vedere apărut peste noapte odată cu noii intrați în port. Poate că și-au petrecut lanțul ancorei peste al tău, poate că și-au asigurat velierul legându-se de al tău, nu se știe niciodată, verifici. Ridici capul și te uiți în largul mării după valuri. Nările îți freamătă. Miroase a sărat. All clear. Ridici și pliezi plank-ul, îl asiguri, ești gata de manevrele de plecare. Zâmbești. Orice desprindere de mal e un prilej de reală bucurie. Se anunță o nouă aventură. Prima parâmă eliberată va fi cea de sub vânt și pe care o încolăcești repede ca nu cumva să ajungă în dreptul elicei pornite în apă. Bagi motorul în marș și (numai la comandă) se eliberează și parâma aflată-n vânt. E ultima. Ahoy! Te desprinzi de mal, ridici ancora sau eliberezi funia groasă, grea și murdară a mooring-ului care stă agățată de tachetul de la prova și cu foarte mare grijă te prelingi, încetișor, printre celelalte nave. Recuperezi la bord fenderele legate înafara bărcii de jur-împrejurul ei, le îndeși în santină și deja te pregătești pentru manevrele de ridicat velele. Ai ieșit din apele adăpostite ale portului, acum ești în larg. Barca mormăie ursuză, în aer se simte mirosul de motorină arsă, vântul se întețește, prova se ridică și se coboară, te ții bine de timonă și cu delicatețe așezi barca cu nasul în vânt. Ridicați vela mare până la ultima terțarolă și eliberați genoveza! Auzi clinchetul vesel al vinciurilor metalice care asudă în timp ce înfulecă zecile de metri de parâmă colorată până ce pârâie, semn că și-au atins limitele, tragi de timonă, scoți barca cu nasul din vânt, velierul se înclină agresiv și începe să prindă aripi. Oprești motorul, barca se scutură pentru ultima oară, vântul îți biciuiește fața, blochezi cursul, îți aprinzi o țigară, iei o gură de campari/orange și asculți cuminte marea care-ți susură-n urechi fel de fel de povești, unele încă din vremurile ei primordiale.

În manevrarea bărcii (pentru fiecare situație) există un protocol pe care dacă-l urmezi cu sfințenie (măcar în teorie) ești în deplină siguranță. Închid ochii și pot vizualiza fiecare manevră fără să mă cuprindă vreo emoție alta decât pozitivă. Fiecare obiect sau suprafață de pe o barcă are o denumire distinctă pentru a se recunoaște imediat, fiecare situație cunoaște o procedură sau are un set de contramăsuri pe care trebuie să le iei. Nimic nu-i lăsat la voia întâmplării. Există un protocol special de întâietate atunci când două nave se întâlnesc pe ape și dacă, Doamne Ferește, se petrece un accident amândoi căpitanii se fac răspunzători, nu numai cel din pricina căruia s-a petrecut grozăvia. Nava mare ocolește nava mai mică, aia pe motor o ocolește pe cea cu vele etc… Amândoi comandanții sunt vinovați dar cu grade diferite de vină, fiecare răspunde pentru greșeală în funcție de circumstanțe. Logica este că dacă cel puțin unul dintre ei era mai atent incidentul putea fi prevenit și, astfel, viețile marinarilor n-ar mai fi fost puse în pericol. Se strigă, după caz, SOS, mayday sau “man over board!” iar în ultimul caz, cel care a sesizat mob-ul nu-și mai dezlipește ochii de pe naufragiat ținându-și degetul arătător înspre capul omului din apă pentru a-l putea localiza în permanență. Rareori se cade în apă cu baliză luminoasă asupra ta. Noaptea? Ai belit-o. Sper că nu știi să înoți doar ca să suferi mai puțin. O secundă dacă-l scapă din ochi și, gata, numai un noroc chior te mai ajută să-l reperezi. Legea mărilor impune un cod al onoarei care obligă părțile să facă tot ce le stă în putere pentru salvarea vieților tuturora, și indiferent de gradul de culpă cu toții se implică cu aceeași hotărâre. Ai trei tipuri de derive, de vânt, de val și de curent marin și ții cont de ele pentru că ești un marinar bun. Te abați de la cursul tău? Faci în mod repetat diverse corecții, ții întotdeauna cont de ele, mai ales în cazul distanțelor lungi. Te prinde în larg o furtună? Așezi barca în “capă” și arunci ancora plutitoare sau o pui în “pană” și pui mâna pe o biblie. Se rupe o parâmă? Ai zeci de noduri la dispoziția ta, tu doar alege-l pe cel mai potrivit dintre ele. Cu foarte mici excepții, totul se poate calcula, anticipa și sau îndrepta. Pe o barcă totul este simplificat pentru a preîntâmpina haosul, accidentările, instalarea panicii în rândul echipajului și explicațiile lungi și inutile care în anumite situații-limită te pot costa chiar viața.

Pe mal, însă, și spre disperarea mea, lucrurile nu decurg deloc la fel de simplu ca pe apă. Cum se matisează firele îmbătrânite de timp, sfâșiate brutal și răsfirate ale unui trecut apus cu acelea noi și albe ale viitorului, un altul decât acela pe care l-ai avut cândva în cap, și cu care te-ai trezit colac în brațe pe nepusă masă? Clipești la lume ca prostul. Oare le poți matisa? Nu poți înlocui parâma ruptă a trecutului cu una nouă, poate doar dup-o amnezie, așa că bun, nu ai de ales, nu ești amnezic și trebuie să le unești cumva, dar cum? Întreb în jurul meu și toată lumea ridică din umeri. Descurcă-te. Le faci un nod ca ăla de gașă? Care-i cel mai potrivit? Deschid cartea cu noduri marinărești și mă trec toate transpirațiile. Bun, deci mermelești o legătură așa cum te-a dus capul și o știi că la un moment dat parâmele alea înădite aiurea o să-ți dea niște bătăi de cap uriașe. Ridici din umeri și-ți spui că o să vezi ce faci mai încolo, te-ai străduit, ai dat ce aveai tu mai bun. Dacă ești complet în derivă, ți-ai pierdut complet guvernarea, cum pizda mă-tii corectezi stituația și te pui înapoi pe curs? Caut timona și descopăr că mă țin cu mâinile de măciucă. Corecteaz-o dacă-ți mai dă mâna. Poți s-o scuturi în cel mai bun caz. Ești în mijlocul unei furtuni emoționale, cum te așezi în “capă” sau în “pană” ca să treci cu bine peste ea? Răscolesc disperat după ancora de furtună și… sula lui Hector. Nada! Dacă pe barcă totul este simplificat în viață totul este pe dos parcă dinadins. Nu există niciun manual, niciun protocol, niciun tutorial pe Youtube pentru așa ceva, e un haos total, ești lăsat de capul tău să navighezi efectiv după stele cu zero cunoștințe de astronomie. Are loc o catastrofă, o coliziune-n largul cuplului și ce să vezi, nimeni nu strigă “man over board” (literally). Părțile implicate? Nava care a provocat naufragiul își sapă nestingherită un drum printre resturile bărcii sfărâmate iar nefericitul căzut în apă e lăsat de izbeliște și nicio autoritate, alta decât karma, nu îi va face vreodată dreptate. E noapte, e-n stare de șoc, dă semne de hipotermie, i se instalează cârceii, își simte pleoapele ca de plumb și c-o ultimă suflare înainte să se scufunde de tot în abisul sărat și rece urlă după nava vinovată “aveam luminile de navigație aprinse, credeam că sunt vizibil! Credeam că am tratament special! Există reguli…” … “babe, you’re just the wave, you’re not the water” i se va striga cu mult cinism din depărtare.

PS… dragă O., multumesc din inima pentru inspirație

planeta floreasca