Fusta i se oprea undeva la vreo două degete deasupra genunchilor dezvelind privitorilor ocazionali o operă de artă ruptă ca din revista Marie Claire. Avea picioarele zvelte și foarte frumoase cu gambe armonioase ca de gazelă iar când pășea fesele bombate i se ridicau voluptuos pe sub fusta ei gri din material de calitate. Pocnea mulată pe ele în partea de sus, în rest curgea dreaptă. Avea la spate un șliț destul de adânc așa că la fiecare doi trei pași de ai ei inima din pieptul meu mai sărea câte o bătaie. În picioarele înveșmântate în dres negru transparent purta o pereche de pantofi cu toc înalt și subțire, negri, ce se prindeau c-o curelușă care-i încătușa glezna ei și așa extrem de fină subțiind-o, parcă, și mai tare. Călcătura îi era sigură și elegantă ca a Cleopatrei, regina reginelor și, ca de-ncheiere, de parcă n-ar fi fost și așa îndeajuns, două dungi negre șerpuiau pe gambe-n sus desăvârșind întreg tabloul făcând-o absolut irezistibilă în ochii mei. Era o viziune pur și simplu olimpiană. Îmi târșâiam pașii în spatele ei pierdut de tot, redus la tăcere, rătăcit, aiurit, fierbinte în obraji și îmbătat. Era splendidă, un fluture la care m-aș fi putut uita cu anii. N-am reținut cum arăta în partea de sus pentru că eram incapabil să-mi mai desprind privirile de la picioarele alea spectaculoase. Noroc că mama mă ținea de mânuță că altfel m-aș fi prelins pe trotuar ca ceasurile lui Salvador Dali. Era 1980, aveam 6 ani, mergeam împreună să-mi cumpere rechizite de la Romarta Copiilor și pentru prima oară devenisem perfect conștient că poți avea febră și mai jos de cureaua pantalonilor, nu numai la frunte.

Înarmat cu acea viziune puternic întipărită în memorie, încă de la vârsta fragedă de 6 ani am început să sculptez la propria mea “galatee” și aproape o viață-ntreagă m-am amăgit cu aroganța prostului care-i și fudul pentru că nu-i chiar prost destul, că lucrarea mea era gata. Blondă, brunetă, roșcată, castanie, pizda mamii, nu era relevant, timp de 12 ani după ce-am cunoscut acea viziune plină de grație mi i-am petrecut cioplind încontinuu la “idealul” meu ( artă accelerată în special după câte o lectură halucinantă cum ar fi “1001 de nopți”, “Amantul Doamnei Chatterley”, “Madame Bovary”, “Femeia la 30 de ani” etc). 12 ani mi-am imaginat-o pe componente și m-am sforțat noapte de noapte s-o visez în somn convins că numai astfel o s-o pot recunoaște de la o poștă atunci când Allah urma să mi-o scoată-n cale. Pe când mi-am pornit lucrarea mă mândream că am făcut-o c-un soclu perfect, inspirat din ceva aievea și nu imaginat. Îl văzusem și admirasem pe stradă la doar câțiva pași de mine. Unii încep c-un chip, unii c-o siluetă sau c-o statură, unii c-o pereche enormă de sâni, află că eu, ca-n orice construcție civilă care se respectă, mi-am pornit statuia de jos în sus, de la cracii ăia bestiali și-ncheiați într-o pereche de fese rupte ca din rai. Cu timpul i-am cioplit în gând și restul atributelor folosindu-mă în mod intuitiv de proporțiile picioarelor din amintirile mele armonizate perfect (aveam s-o descopăr ulterior) cu secțiunea de aur, adică… 1,618… Știu, sună bizar ceea ce-ți spun aici dar crede-mă că știu despre ce vorbesc.

–“Sectio aurea” sau “secțiunea divină” este reală, naturală, cunoscută încă din antichitate și pe cât se poate de serios de importantă în criteriile noastre de evaluare a frumuseții pe care, apropos, suntem programați de către Mama Natură s-o recunoaștem oriunde și-n orice în mod absolut intuitiv. Citește despre ea și ai să-nțelegi mai multe despre toate alegerile tale, în general.–

I-am cioplit în gând toate atributele fără să omit mare lucru. Am pornit de la o pereche de picioare superbe și cu timpul, pe măsură ce creșteam, îi tot completam statuia cu diverse calități care-mi provocau o plăcere aparte-n gânduri. I-am imaginat brațe fine și grațioase, degete subțiri, mijlocel armonios, piciorușe delicate, părul lung și mătăsos, ochii (musai) migdalați, tenul ca de piersicuță, îmi făcusem o idee și despre proporțiile chipului, legată de tonul vocii ei sau cu privire la mărimea bustului și am încheiat, generic cu felul în care mi-ar plăcea să-și țină capul când pășește. Acoperisem toate punctele esențiale, Galateea mea era gata și tot ce-mi mai lipsea era doar s-o și-ntâlnesc. La 18 ani, mă crezi sau nu, mă mângâiam piept plin de mândrie căci eram pe deplin convins că aveam, nu s-o cunosc, ci s-o recunosc imediat ce-o voi zări în calea mea. Și, drăcia dracului, fuck me, am recunoscut-o și imediat am și cerut-o de soție. Vezi ce-nseamnă să te pregătești din timp? Plesneam de aroganță.

Well, fuck me, acum, la 48 ani, și după multiplele mele încercări ratate, am descoperit că-n realitate îmi sculptasem o Victoria din Samotrace și că ea-mi servea pe post de reper în alegerile făcute. Galateea mea e muci, e incompletă. E la ani-lumină depărtare de a fi încheiată. Spre deosebire de Pygmalion binecuvântat de Venus c-o soață perfectă după ce i-a dat viață statuii de care se îndrăgostise, sugerându-ni-se (prin omisiune) că Galateea lui era (în mod implicit) frumoasă atât la exterior cât și la interior, în cazul meu lucrurile au stat complet diferit. A mea era ciungă rău. Degeaba era frumoasă dacă interiorul ei e rece și plin. Adeseori chiar cu căcat. Nașpa epifanie… Don’t panic! Când ești un fraier plătești. M-am îmbătat cu apă rece. Viața mi-a dat o smetie peste ochi, m-a trezit rapid la realitate și peste noapte m-am trezit azvârlit înapoi în atelier, back to square one, înapoi cu furie la daltă și la ciocanul din lemn, marș înapoi la planșa de proiectare, înapoi la salopetă, înapoi la praful alb de marmură îmbibat în păr, în haină, intrat în urechi, în ochi și-ntre dinți. Acum cioplesc din nou, am redeschis șantierul, fațada e gata dar interiorul e praf așa c-acu’ mi-o sculptez pe dinăuntru. Nici marele Michelangelo nu s-a gândit să-și împingă arta într-atât de departe așa cum o fac eu astăzi.

Ai auzit de filmul “The seventh year itch?” (tradus “Mâncărimea de șapte ani”) … Eu l-am văzut și mi-a plăcut teribil. E vechi dar mișto. Ei bine, în cheia titlului amintit, după divorțul meu, tot cugetând la ce Dzeu mi s-a-ntâmplat și, noapte după noapte, tot luând la bani mărunți filmul vieții mele, cadru cu cadru, mi-a sărit în ochi un mic amănunt căruia, însă, pe moment nu i-am acordat o prea mare importanță. Acum m-am împiedicat din nou de el și de data asta nu l-am mai trecut deloc cu vederea. Este vorba de importanța cifrei 6 în viața mea, o cifră care se leagă în mod recurent de mai toate momentele mele să le zicem, cheie. Poate că-i doar o simplă coincidență, poate că speculez dar din lipsă de alte idei sunt decis să n-o ignor de data asta pentru că, întâmplător, anul ăsta pică (iarăși) tanda-pe-manda cu cifra șase și, ce să vezi, și de data asta simt cu toată ființa mea că trăiesc un alt moment-cheie. N-am nimic de pierdut. Nu știu care-i povestea ta dar în cazul meu la 6 ani am trăit (pe deplin conștient) câteva momente cu adevărat formatoare în ceea ce-l privește pe bărbatul care-ți vorbește azi, și nu mă refer neapărat doar la acela cu cracii, ăla a fost doar prima mea epifanie. Tot 6 ani aveam când am pornit playerul video de acasă. Șoc și groază. Mint. Eram fascinat. Era un film porno uitat în el și-ntrerupt în toiul unei ședințe copioase de cunnilingus (de unde-mi explic probabil și apetitul meu pentru… gătit). Câteva secunde mai târziu (după ce mama a smuls cu disperare caseta din aparat înlocuind-o cu alta) zăream pentru prima oară un Porsche 911 într-un film nemțesc. De unde vine, probabil, și obsesia mea pentru mașina asta. Craci, cunnilingus și un Porsche 911. My holly trinity! Nu putea fi “The Wolf of Wall Street”… trebuia neapărat să fie un porno. Mierda!. Marfă de descoperire; Bărbatul de azi are le temelia lui zidite o pereche de craci mișto, un cunnilingus în suflet și o mașină cu forme perfecte în vise. Drept urmare, și astăzi dacă văd un Porsche 911 clasic îmi sare inima din piept, și astăzi dacă zăresc o pereche de stiletto în prelungirea unor picioare frumoase, haidi pa rațiune, bye-bye logică, sayonara IQ, ai captat indubitabil (și foarte pavlovian) întreaga mea atenție și, în sfârșit, chiar și astăzi… gătesc ori de câte ori mi se oferă șansa… căci doar sunt un chef, ce pizda mamii. Fuck you sehr viel, herr Freud! În continuarea ideii de ciclicitate în viața mea cu cifra 6 în mijlocul ei am să enumăr alte câteva mai importante: la primul ciclu de 6 mă îndrăgostesc, două cicluri de 6 mi-o visez, la trei cicluri de 6 o cer de soție, la 4 cicluri de 6 schimbăm statutul de logodnici, la 5 cicluri de 6 m-am lăsat de fumat și m-am îngrășat brusc mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată, 6 cicluri de 6 mi-am văzut visul cu ochii și mi-am luat permisul de motocicletă, 7 cicluri de 6 am slăbit la loc dar eram ca și divorțat pentru că mi se coclise restructurarea postului cu ceva timp mai înainte de momentul la care mi s-a adus la cunoștință și la 8 cicluri de 6 m-am trezit din somn și am priceput și eu, finally, că statuia mea era incompletă, izvor de unde mi se trag și neîmplinirile mele sufletești. Am ales greșit pentru că am cioplit greșit. Dacă teoria mea se confirmă atunci la în 9-lea meu ciclu de șase o să-mi termin statuia și o s-o pot recunoaște. Hmm… food for thought. Acum sunt foarte curios.

Până atunci, însă, asta e, până la împlinirea sorocului o să-i tot dăm înainte cu 69 c-altceva mai bun tot n-avem de făcut iar 9, până la capăt e și el un 6 doar că-ntors, nu-i așa? Shit, nu putea fi “The Wolf of Wall Street”… Uff… Again, fuck you, herr Freud!

planeta floreasca