“How art thou fallen from heaven, O Lucifer, son of the morning!” – (Isaiah 14:12)

Multă vreme am crezut că va fi, nu numai prima, dar și singura iar ideea nu mă deranja deloc, ba dimpotrivă. Când spun “multă” gândul îmi zboară la cele aproape trei decade petrecute împreună. O mică eternitate în accepțiunea unui cuplu modern după standardele zilelor noastre. Ne-am cunoscut de foarte de tineri și de-a lungul relației noastre adeseori m-am surprins că mă gândesc fără regrete la realitatea că o alta până la ea n-am mai avut și că șansele să mai fac ceva în sensul ăsta sunt nule. În ciuda unui sentiment oarecum stânjenitor de inferioritate când cineva deschidea subiectul (trezit, în general, doar în preajma altor bărbați) în sinea mea mă simțeam chiar mândru de micuțul meu, să-i spunem “handicap nupțial”. M-am comportat ca un sălbatic ieșit din minți când de mine s-a apropiat o dansatoare exotică. Prietenii mei erau șocați. Era propria mea petrecere a burlacilor. În ochii acelora care mă cunoșteau pentru prima oară și-mi aflau secretul eu și exemplul meu eram pur și simplu o aberație. Care-i bărbatul ăla care se păstrează pentru o singură femeie? Bun, hai, treacă-meargă, până te-ai însurat, înțeleg că erai tânăr și nepriceput… dar după aceea ce naiba a fost cu tine? Ești sectant? Gay? Nu, nu sunt, cândva făcusem o alegere (și o promisiune) și din clipa aceea capitolul era încheiat. Credeam (și încă o mai cred) c-așa se procedează corect într-un cuplu care se respectă. Infidelitatea este un capital deal-breaker. Nu sunt un om bun, sunt un om corect, am mai zis-o și-n alte dăți. Îmi repugna până și gândul că le-aș consuma doar pentru c-au avut ghinionul să respire întâmplător prin preajma mea, darămite să mai și trec la fapte. Nici măcar acum n-o fac deși sunt liber ca pasărea cerului. Când ea mi-a dat sentința m-am blocat. Ți-am fost mai devotat ca un câine, doar și aspectul ăsta, măcar ăsta, chiar nu are nicio importanță pentru tine? – Nu, deloc, a fost alegerea ta… și în ziua următoare am făcut dragoste cu o femeie, alta decât ea. Mi-a fost incredibil de ușor, mai ușor decât îmi imaginasem vreodată că pot. Aparent, mă dorea și tot ce aștepta era un mic semn din partea mea. Intuisem corect. Am privit-o lung și i-am propus-o fără perdea cu cea mai mare neobrăzare de care eram capabil. Căutam cu disperare să dau un sens întregii situații, căutam o scuză, oricât de mică pentru a-mi justifica cât-de-cât coșmarul în care m-am trezit azvârlit așa, pe nepusă-masă.

……………………………………………………………………………….

Cerul s-a despicat în două c-un bubuit asurzitor urmat de un glob de foc c-o jerbă enormă de fum gros și negru în siajul lui. Când s-a prăbușit din ceruri efectiv a rupt pământul de sub el. La impact s-a format un crater-monstru din care îngerul a reușit să iasă înapoi la lumina zilei abia după trei luni. Atât i-a luat. Avea toate oasele sfărâmate din cap până-n picioare, unul n-a scăpat întreg. Nu-și mai aducea exact aminte fiecare palmă de pământ adunată cu pieptul de-a bușilea în ascensiunea lui către suprafață, tot ce-i mai stăruia în minte era că până și efortul gânditului îl azvârlea în agonii dincolo de limitele suportabilului. Și acum, stând pe marginea ei, când mai privește din când în când la fundul gropii, încă-l mai trec toate transpirațiile de groază. Au fost trei luni terifiante petrecute într-un întuneric absolut, într-o beznă pe care și-a promis că să n-o mai cunoască toată nemurirea lui. Never again! Și-a dus mâna streașină la ochi spre soare scrutând după eventualele urme lăsate în căderea lui doar c-o făcea degeaba, cerul era mai curat ca lacrima. Niciun reper, nici măcar un amărât de norișor pe el de care s-ar mai fi putut agăța. A ales un punct oarecare, unul abstract, și s-a concentrat cu toată puterea asupra lui. Acolo! Parte din el tânjea să revină-n ceruri, parte se împotrivea cu furie. Ai fost alungat! își zicea și căuta răzbunare. A schițat o tentativă de a se înălța dar durerea crâncenă simțită instantaneu l-a făcut să realizeze că-i era peste puteri s-o mai facă multă vreme de acum încolo. Nu cel puțin până nu se vindecă complet. Aripile-i, ca și aproape tot restul trupului său, momentan fuseseră reduse la o masă oarecare alcătuită din țesut moale, din ligamente rupte, din oase făcute arșice și din pene arse scrum. De undeva din înaltul văzduhului răzbeau distant trâmbițele arhanghelilor care încă mai sărbătoreau victoria divină împotriva proscrisului. Ochii i s-au făcut doi cărbuni aprinși de ură apoi a scrâșnit zgomotos din dinți. Devenise un înger negru.

……………………………………………………………………………….

N-aș fi crezut-o dacă n-aș fi trăit-o pe pielea mea, însă într-o singură amărâtă de secundă mi s-a năruit un proiect meticulos clădit timp de aproape o viață. Atât i-a luat, o singură bătaie de inimă. Șubrezenia surprinzătoare a zidurilor mele groase și înalte până la cer m-a luat complet ca din oală. Trăiam într-o confuzie pe care nimic (sau nimeni) nu reușea să mi-o spulbere din gânduri. Crede-mă când ți-o spun că nici acum nu m-am lămurit dacă ce-am trăit 26 ani a fost aievea sau doar plăsmuire, un delir frumos. Zi-mi-o tu, că eu n-o mai știu. Probabil că răspunsul depinde de locul din care alegi să-mi examinezi trecutul; de dincolo sau de dincoace de voalul lăptos ce le desparte pe amândouă? Cele mai năucitoare momente (pe care încă mai învăț cum să le gestionez mai bine) sunt acelea în care fantomele trecutului trec prin voal și mă vizitează în noul meu șantier, cel cuprins în continuare de haos, pentru ca ulterior să dispară la fel de rapid pe cât s-au și-nființat în fața mea. Atât de puțin. Minute în șir după ce ele traversează dincolo eu mi le petrec măturându-mă, făcut tot cioburi, din dreptul propriilor picioare și ține cont că de la prăbușirea mea s-au scurs aproape patru ani. Acum imaginează-ți cât de harcea-parcea eram după doar trei luni scurse de la eveniment. Am sărit ca ars, plin de transpirație și înlăcrimat, și cu mâna dreaptă am pipăit îndelung așternuturile patului. O căutam pe ea sperând c-am halucinat. N-am halucinat deloc, din păcate mă aflam în studioul meu din Culo de Madrid. Nu, nu fusese doar un vis urât, deci totul era cât se poate de real. Am clipit des ca să mi se risipească pâcla umedă ce-mi încețoșa privirile și, copleșit, m-am ridicat în fund, mi-am strâns picioarele cu brațele împletite-n cruce și mi-am sprijinit fruntea de genunchi. Tot corpul mă durea al naibii de tare. Doar ce fusesem strivit, zdrobit, pisat, pulverizat, normal că agonizam. Era ultima zi a celei de a treia lună. În stradă auzeam mașinile de salubritate care începuseră să mișune, am privit la Seamaster-ul de pe mâna stângă și la lumina limbilor fosforescente citeam că era 5 dimineața. Madridul se trezea, consideram că era timpul s-o fac și eu. Împietrit în piept, m-am ridicat din pat, mi-am pus de o cafea, am deschis larg ușile studioului ca să las aerul proaspăt și umed să mă răcorească, am tras adânc pe nas amestecul dintre mirosul de neuitat al studioului în care locuiam și cel al străzii Rodrigo Uhagon apoi am apucat ceașca fierbinte din care am sorbit fără să-mi pese că mă arde pe cerul gurii. Arsura aia nu-i durere. Afară, păsărelele își începuseră deja cânturile matinale, am închis ochii, am ridicat nasul în vânt, am tras un fum din țigara aprinsă, l-am eliberat după o secundă din plămâni apoi i-am deschis la loc și am privit spre cer. Începea să se lumineze ușor, deci ieșisem cu bine din beznă. Razele soarelui își trâmbițau triumful asupra nopții printre norii care se risipeau lent undeva către sudul țării. Erau zorii unei zile noi. Ochii mă ardeau ca încinși cu jarul. Plin de furie am strâns din dinți până am auzit un trosnet în oasele fălcilor. În sfârșit am scăpat, m-am târât afară din groapă. Am aruncat o căutătură înapoi către ea, m-am cutremurat de groază și mi-am zis: never again!

În caz că erai curios s-o auzi din gura mea, află că așa mi-am început periplul pe pământ.

planeta floreasca