Pufăi din ultimul meu Montecristo no4, ascult “Silver” al lui Bonobo și-n mână țin un pahar cu două degete de Maker’s Mark. Cuburile proaspete îmi răcoresc plăcut degetele. Sunt căzut pe gânduri. Mă macină așteptarea plecării definitive și totodată mă tem de schimbarea anunțată. Mă sperie că n-am niciun regret. În pieptul meu sună a gol. Privesc la cutia galbenă care acum zace căscată și golită de conținut pe masa mea. Și-a pierdut toată importanța. Îi număr clipele până ajunge la gunoi. Nu-mi este ușor să accept că aici chiar nu mai am nimic, sau mai bine spus, că absolut nimic nu mă mai reține țintuit locului și că, pe lângă toate celelalte, până și fetițele mele, carne din carnea mea și obiectul adorației mele, nici măcar ele nu mai sunt un motiv să rămân. Ce s-o mai zgudui cu tot felul de justificări, de la un moment au încetat să mă mai caute. Chiar de tot, nu că înainte mi-ar fi rupt mesageria… Dacă-ți spun că mă doare este ca și cum ți-aș susține că mă trece o ușoară jenă după o amputare violentă de membre într-un accident în care a fost implicat și un tramvai. Ar fi o glumă penibilă. Dar cea mai mare glumă dintre toate e insistența mea patetică de a mă face cât-decât relevant în viețile lor. Pesemne că adevărul gol-goluț este că n-am fost niciodată relevant pentru ele și că toată viața mi-am trăit-o într-un uriaș și foarte elaborat truc născocit de către un magician de clasă mondială. De ce nu, nu exclud nici scenariul probabil conform căruia câtă vreme le-am fost alături am făcut o treabă cu adevărat de căcat și că merit toate astea. Poate c-am eșuat pe toate planurile, nu numai ca soț dar și ca părinte și că acum culeg roadele ambelor condiții ratate. Cine știe? Dacă nimeni nu vorbește eu n-am de unde s-o aflu. Apoi, și dac-o aflu mai pot îndrepta ceva? Speculez într-o beznă totală. Oricum, îmi vine să vomit în gură și mă abțin cu greu. Pufăi din trabuc și mârâi grav. Singura mea consolare e gândul că cel puțin ele sunt bine acolo unde sunt acum. Mi le imaginez fericite. Măcar atât. Mă bucură. A început ca un mic experiment, pur și simplu am renunțat să le mai scriu o perioadă ca să văd dacă se alarmează vreuna. Liniște, nimic. M-am speriat dar am insistat să nu le scriu doar ca să văd până unde poate merge nepăsarea lor. Well, curiozitatea a ucis pisica, nu așa sună vorba? Am aflat. Fix o pulă, indiferența lor poate curge liniștită până la capăt. Nici nu exist. Aparent, eu le datorez toată atenția, nu și invers. Am fost redus la umilitorul “și eu”… Pentru ele am devenit doar o biată amintire distantă dintr-o lume dispărută și mai degrabă aducătoare de durere decât de bucurie. Le roi est mort, vive le roi. Beau pentru asta.

Răsucesc paharul, scutur cuburile ca să aud clinchetul pereților din sticlă și sorb o gură din el. Trag adânc din trabuc și ciulesc urechile la sincopele bateristului din melodie. Sunt absolut senzaționale iar trompeta suprapusă peste bătăile percuționistului sună ca un glas coborât din ceruri. Privesc lung la trabucul meu și nu pot decât să constat că, exact ca și relevanța mea în ochii copiilor mei, cu fiecare fum tras el se reduce treptat la o grămadă de cenușă scuturată în scrumiera mea. Nu pot ignora paralela indiferent cât de tare m-aș strădui. Ce să fac? Să-l sting ca să-l conserv de dragul amintirilor? La ce bun? Nu, trebuie fumat până la capăt, bucură-te de el câtă vreme arde, așa cum se cuvine, până la inel. Soarbe-l cu nesaț ca pe ultima ta țigară. Oricum în urma ta (și a lui) nu rămâne decât o mână de scrum. Ashes to ashes, dust to dust. Cât de ironic! Foarte bine. So be it!. De aceea și plec, în numele frondei față de lumea de care rămăsesem agățat fără niciun rost, din nostalgie, ca un funambul beat rămas agățat într-un deget de sârmă. Eliberează-te, dă-ți drumul. Mi-e silă de mine, mi-e silă de tot și de toate. Cândva, la nunta verișoarei mele mai mari, am nimerit la masă lângă un fost coleg de-al ei care terminase filosofia. Pornisem o discuție cu el și, la un moment dat, îi spun că visez să devin primar în satul în care cumpărasem terenul și-n care construisem casa. Plănuiam în visele mele (cu naivitatea unui tânăr de 26 ani, desigur) să-l transform, cu timpul, într-o bijuterie franțuzească medievală, să edific o piațetă în care copiii sătenilor (alături de ai mei) să se joace duminicile cu apa din fântâna arteziană, o cafenea cochetă, cu ziarul pe masă, cu un mic bistro etc.. El m-a ascultat foarte atent apoi mi-a pus următoarea întrebare de bun simț: “și dacă nu o să te aleagă primar?”. Am cumpănit puțin și i-am răspuns: “atunci o să cumpăr un teren uriaș și am să-mi creez propriul sat, așa cum îl văd cu ochii minții. Am să-mi creez propriul univers, așa cum mi-l imaginez”… “Interesant”… Atât a mai zis. L-am privit lung și muream de curiozitate să aflu ce-i trecea, oare, prin minte cu adevărat în clipa aceea. Avea o barbă lungă, exact ca Marx. O fi fost comunist? Sau poate că era doar un proto-hipster căci nunta se petrecea undeva la jumătatea lui ’90. Simțeam că momentul nostru s-a încheiat așa c-am ridicat din umeri, am apucat cuțitul, am tăiat o bucată din friptura rece care zăcea inertă în farfuria plătită de tata, am dus îmbucătura la gură și am plescăit nepăsător până m-am decis să înghit. Am lăsat tacâmurile din mână, am luat o gură din cola apoi am privit la comesenii care abia de se bucurau. Păreau că sunt forțați să participe la eveniment prin ordin judecătoresc. Câtă risipă. L-am privit lung pe tata și pentru prima oară am simțit o mare milă pentru el. Săracul, cu toate minusurile lui, cu toată lipsa lui de rafinament, bietul de el chiar se străduise și nimeni nu-i aprecia corect efortul. Cheltuise o mică avere încercând să aducă bucurie și cu toții îl judecau. Arabul… I-am zâmbit cu toată căldura de care eram capabil când m-a privit, el mi-a întors zâmbetul ușor amărât, apoi am luat în mână tacâmurile și m-am străduit să termin tot din farfurie. O făceam pentru el. Friptura era de tot căcatul și era, exclusiv, vina bucătarului, nicidecum a tatălui meu. Să-l fută câinii pe jegul ăla cu șorț. De aceea, poate, că sunt și chef la ora asta. Hmmm… Acum stau și cuget mai adânc la ideea de mai devreme…

Trabucul meu a ajuns cât o falangă mai mică și s-a stins. I-am dat drumul zgomotos în scrumieră unde s-a proptit într-un mic morman de cenușă densă. Gata și cu ultimul meu trabuc din cutia primită în dar de ziua mea acum șase ani. Odată cu el s-a stins și ultima mărturie palpabilă a unui trecut apus demult și care și așa era înghițit treptat de ceața densă a uitării, darămite acum. Acum chiar că i-am zis adio tot așa cum mi s-a spus, probabil, și mie. L-am privit lung cum zace îngropat în scrum, mic, maro, consumat, trecut, nerelevant și nu m-am putut abține să nu fac o paralelă cu mine. Deci, plec. Cine ești? Nu știu. Știu sigur că n-am fost ales, deci n-am ajuns primarul satului meu… Bun, și care-i planul B?… “atunci o să cumpăr un teren uriaș și am să-mi creez propriul sat, așa cum îl văd cu ochii minții. Am să-mi creez propriul univers, așa cum mi-l imaginez”… Diferența dintre trecut și viitor este că viitorul poate fi îndreptat. Cine știe, poate că de data asta am să fac lucrurile așa cum trebuie.

planeta floreasca