Toc mărunt cozi de de coriandru proaspăt și zâmbesc cum rar am mai făcut-o în ultimul an. Mă pregătesc să plec spre ea. Sau poate că nu. Poate că mă va întâmpina acolo. Sau poate că nu. Poate că-n realitate mă pregătesc să plec doar înspre mine. O grămadă de “poate” și nicio certitudine. Ras al hanout. Din reflex nu i-am răspuns chiar de la primul ei telefon căci îmi era teamă s-o fac. Tremuram din toate oasele. Și nici de la al doilea sau de la al treilea. Zile la rând am cumpănit serios dacă merită s-o fac (sau nu) și, dac-o faceam, evaluam posibilele urmări imediate. Chimion praf. Ca un făcut, întotdeauna m-am priceput să ghicesc urmările și culmea e că de fiecare dată mi le-am acceptat împăcat indiferent cât de rele mi-o promiteau să fie de parcă o voce interioară, alta decât rațiunea (și cu mult mai puternică) m-ar fi condus în secret din umbră. Curcuma. Câteodată mă întreb de ce nu mă pot abține. Nu spun niciodată “nu” pentru că-mi este groază să nu rănesc pe nimeni altcineva înafară de mine? Poate că sunt doar curios dacă să-mi dau dreptate sau nu. Nu vreau să dezamăgesc? Cred prea mult într-un posibil echilibru în univers? Sunt eu, oare, un om slab? Boia de ardei. Nu mă consider niciodată un om bun ci doar unul corect și atunci ce, doamne iartă-mă, e (oare) corect într-o afacere din care aproape-ntotdeauna oponentul meu pare că iese în câștig în timp ce eu sfârșesc bucăți. Harissa. I-aș fi răspuns la toate apelurile de dinainte dacă nu mi-ar fi fost literalmente teamă (aproape fizică) de tonul ei de reproș însoțit de acuzele de rigueur pentru toate cele pe care le îndurase în timpul (și înafara) relației ei cu mine. Îi puteam deja și auzi în urechi. Este evident că eu mă făceam vinovat de toate relele din lume. La început nu mi-a fost deloc ușor dar cu timpul izbutisem să mă obișnuiesc cu situația. Timp de un an i-am evitat apelurile cu încăpățânare (dar și cu o durere imensă în inimă) așa c-o puteam ignora și-n continuare. Însă nu și acum. Acum îmi era imposibil așa că mi-am lăsat inima să preia inițiativa. Ulei de măsline. De data asta era diferit. Ba chiar mai mult, îi și așteptam apelul cu sufletul la gură, ca să fiu sincer… În ziua cu pricina priveam la aparatul care bâzâia prelung pe masă, măcinat pentru ultima oară de resentimentele de altădată. Tot din reflex, cel mai probabil. E o idee bună? S-o fac sau să mă abțin? Parcă se scurseseră milenii până când m-am decis, în sfârșit, și te asigur c-atunci când am ridicat aparatul am făcut-o pe deplin conștient de importanța gestului meu. Rasol de vită. Știam precis ce urma să rostesc, vizualizam cu ochii minții fiecare următor pas pe care urma să-l fac în mod absolut natural. Nu aveam niciun dubiu că nu i-am răspuns ei, ci însăși destinului care mi se adresa clar și răspicat, doar c-o făcea cu vocea ei. Trăiam cu senzația în piept că așteptasem apelul ăla, parcă, o viață întreagă. Eram fericit că avusesem dreptate să-i răspund căci ascultându-i glasul, în loc să retrăiesc groaza cu care mă obișnuisem deja, în acele momente simțeam exact opusul și respiram ușurat. Aparent, amândoi ne-am acceptat părțile fiecăruia de vină și de acum ne cunoșteam mai bine. Ceapă julienne. În sufletul meu domneau un calm și o căldură inexplicabile ce dădeau cu “hai sictir” rațiunii care urla ca apucata urcată pe tavan că urmează o iminentă schimbare de situație care avea să-mi dea peste cap absolut toate planurile mele, așa firave cum erau ele. Nu era vorba doar de o banală schimbare oarecare, ci mă confruntam cu genul ăla de val seismic cu o magnitudine incomensurabilă în posibilele lui efecte secundare, cu urmări pe care nici nu mă mai obosesc să mi le imaginez în termeni de logistică. Usturoi cățel întreg, tocat sau puree. Cu acel “alo” cu mâna dusă la ureche, de facto, am scos din țâțâni ușile tuturor universurilor mele cuantice, (nu cu mâna, ci cu șutul) fără să mai dau nici măcar o ceapă degerată pe acela din care-i răspunsesem la telefon. În opinia mea, universul în care mă găseam era o dramă ambulantă, era mai mult decât dispensabil, era unul de tot căcatul. Ptui… Ghimbir ras. Prin ușile dărâmate au năvălit peste mine, luându-mă în copitele lor nepotcovite, herghelii întregi de prorociri probabile într-un amalgam cacofonic care oscila schizofrenic (în radiani fini) când la stânga când la dreapta, de la dezastru absolut până la cunune de lauri: O să fie foarte bine! O s-o sfârșești rău de tot! O să te distrugă! O să te facă mai fericit ca nicicând! O să ajungi rupt în cur și într-un șanț! O să cunoști un succes inimaginabil! Niciodată nu vei găsi în ea un partener docil, înțelegător alături de care să construiești ceva! E întocmai pe dos, lângă ea vei cunoaște cea mai armonioasă și tihnită viață de cuplu! Îți da dărui un atac cerebral sau un infarct într-una dintre certuri! “Ea este răspunsul rugilor adresate lui Allah!” și așa mai departe, un infinit de promisiuni în aceleași chei năucitor de contrastante dar cine mai avea răbdarea să le mai bage-n seamă pe alea nasoale? Nu te gândești la ele, ele nu există. Să le fut pe toate alea pesimiste! Eu am ales și o să fie bine. Morcovi tăiați în lung. Și hai să fim serioși, cu toate ușile viitorului deschise larg nimeni nu mai poate fi sigur de niciun deznodământ; cine dracu a cunoscut vreodată vreo certitudine? Ce-i aia, poți să mi-o explici? Ai cunoscut vreuna? Bravo! Eu, niciodată. Dar câți au, însă, coaiele să zâmbească în fața necunoscutului? Foarte puțini, iar eu, unul, mă număr cu siguranță printre ei. Rețeta este simplă: apropie-te de marginea hăului, lipește mâinile de trup și dă-ți drumul cu capul înainte fără nicio grijă. Ardei capia roșu și ardei iute. Gândul îmi era doar la răsplata imediată, iar răsplata despre care îți vorbesc era nevoia disperată de o iubire reală, indiferent cât de firavă ar fi fost, nu contează. Poate că-n realitate tot ce aveam nevoie era doar de un pretext ca să capăt curajul de a-mi admite că nu mai am ce căuta aici. Aici chiar nu mai am nimic și mă agit patetic simulându-mi importanța deși zilnic realitatea-mi trage flegmă după flegmă-n ochi contrazicându-mă în hohote de râs. Trăiesc efectiv singur împresurat de un ocean de oameni. Eram flămând. Doamne, ce-mi mai chiorăiau mațele după așa ceva! Mai ales după acest ultim decembrie negru când, nu numai că mi s-au împlinit până și cele mai sumbre dintre dezamăgirile prognozate, dar mi-am mai și atins (și depășit cu mult) toate limitele cunoscute și necunoscute ale propriei mele depravări. Ce m-a speriat îngrozitor a fost că (dac-o vreau) pot fi chiar un as într-ale depravării. Dar cu ce cost? Uriaș, pentru mine. Costul este pierderea completă a sufletului ceea ce găsesc că este revoltător. Mi-am zis că bărbatul ăsta în mod cert nu pot fi eu! Lămâi în saramură și tomate. În ultima parte a anului mă scufundasem încet și de unul singur în cel mai adânc, cel mai puturos și cel mai întunecat dintre toate abisurile din câte a cunoscut vreodată iadul, un loc oribil din care nu mai vedeam nicio scăpare așa că ți-e clar că odată cu ultimele douăsprezece bătăi înainte de trecerea în următorul an mi-am înfulecat transfigurat cele 12 boabe de strugure implorând cerurile să se miluiască de mine ca să mai revăd lumina pierdută indiferent din ce punct ar alege să mă orbească cu căldura ei. Eram mai mult decât pregătit pentru lumina cerută. De oriunde ar fi venit ea, nu-mi păsa, tot ce voiam era să vină… Și a venit de acolo de unde m-aș fi așteptat cel mai puțin. Sare și piper la final, după gust. Mi-am spus: e îndeajuns! Gata, sunt sătul, chestia asta în care mă bălăcesc mă doare fizic așa că trebuie să mă extrag indiferent de prețul cerut! Știu că nimic nu-i gratis pe lumea asta, cu atât mai puțin luxul de a avea o speranță. Pentru toate există un cost și sunt gata să-l plătesc. Cartofi tăiați în patru, napi, gulie, țelină, ridiche, orice legumă ai prin casă. Poți adăuga și gutuie sau pere, prune sau curmale. Puțină apă. Așadar, eu nu plec neapărat înspre ea, ci poate că plec înspre mine tot așa cum și ea poate că pleacă către ea însăși. Amândoi o facem din aceleași rațiuni. Don Chichi, alter ego-ul meu mititel și veninos mă va însoți. Pornim la drum cu gândul să ne reconstruim viața așa cum credem noi că se cade, cum credem amândoi c-o merităm, plecăm să ne-o reclădim pe baze noi și sănătoase (cel mai probabil modeste… dar cine poate știi cu adevărat?) cât mai departe de orice distracție toxică, departe de sentimentele imaginate, departe de iluzii deșarte, de falimentele morale, departe de miraje, de oglinzi de bâlci, de fum de scenă, de valorile false, de sufletele schimonosite și însângerate de istorii grele și de toată confuzia generală brodată în jurul acestora. Anghinare curățată -dacă ai. Încrezător în mine, Don Chichi mi-a dat mână liberă s-o fac și pentru el după cum mă taie capul. Nici nu prea are de ales, săracul, așa că-și face mii de cruci cu limba-n gură. Pe ea o iubesc așa cum dunele de nisip iubesc vântul care le face să cânte, o iubesc tot așa cum florile iubesc soarele, păsările înaltul cerului și peștele apa, fără compromisuri. Dragostea mea pentru ea e aceeași ca-n prima zi. Neschimbată de nimic. Bineînțeles că sunt aproape paralizat de teama unui eventual eșec în relația noastră, e firesc să ai și ceva îndoieli, și tot bineînțeles e și că de la distanță pare că-mi joc viața la ruletă ca un degenerat lipsit de judecată dar crede-mă când ți-o zic că te înșeli mai mult decât ți-ai putea imagina, consider că amândoi suntem fix în locul în care trebuia să fim ca planul ăsta nou să meargă. O să meargă. Și dacă nu, asta e. Zi-mi că sunt nebun, nu-mi pasă. Dovlecel, zucchini, apio, de ce nu? Dacă ea nu se răzgândește și va alege să-și petreacă umbra peste a mea în marea noastră Călătorie ar fi splendid, ar fi un vis împlinit, iar dacă se va răzgândi, ei bine, eu și cu micuța mea conștiință arțăgoasă, acest Jiminy Cricket dar ceva mai al dracu’, o să ne vedem mai departe de proiectul nostru singuri și împăcați cu noi, fericiți că cel puțin ne-am dat toată silința. “Am încercat” sună mai bine decât “Dacă încercam?”… Oricum, după toate cele trăite deja niciunul dintre noi, nici eu și nici ea, nu ne prea mai temem de nimic, ne considerăm niște supraviețuitori. Tajine la foc foarte mic, mic de tot, până cade carnea de pe os. Om răzbi noi odată și odată, sunt convins de asta. De unde o știu? Nu mă-ntreba, o știu și cu asta basta. Sunt un optimist incurabil. Poate că de aici mi se va și trage sfârșitul. Cred cu naivitatea unui copil că viața este corectă, că este frumoasă. Altminteri de ce, Doamne iartă-mă, ne-am mai născut? Ca să suferim și atât? De ce trăim cu foc în piept? Ca să ne pârjolim? Doar pentru atât? Nu merită. Unde o să răzbim noi patru laolaltă? Rămâne de văzut. În ultimele zece minute adaugă o mână de păstăi de mazăre mange-tout. Cel mai probabil că acolo unde mi-am mai peticit cândva sufletul, în locul unde știu sigur că oamenii zâmbesc mai tot timpul și unde fiesta și siesta sunt religie. La malul mării să fie. La servire presară coriandru proaspăt. Mi-e dor de fericirea aia izvorâtă din măruntaiele inimii și simt că mă ard tălpile acum când știu că sunt la o distanță de o mână s-o ating din nou. Când ți-oi mai scrie sper că va fi după ce ne vom fi trântit cururile în nisipul fierbinte pe o plajă, trei cu câte un pahar de atay în mână, unul c-un gândac suculent în clești și amânpatru cu zâmbete de regăsire întinse pe tot chipul. Eu, Ea, ea și Don veninosu’… ce frumos e soarele! Buen provecho!

Ai gătit un tajine.

planeta floreasca