Staniol, plastic, coală de hârtie, hârtie de copt, țiplă de pe pachetul de țigări, foiță de țigară, etichetă de pe sticla de băutură, aluminiu alimentar, bon de casă, orice-mi pică în mâini se transformă foarte rapid (și involuntar) într-un avion. Primul meu avion din hârtie pe care l-am văzut vreodată mi l-a făcut mama. Priveam curios la mâinile ei cum împăturește cu atâta grație bucata aceea de hârtie și mi se părea că am cea mai grozavă mamă din lume. A ridicat brațul iar când l-a lansat prin cameră mi s-a tăiat respirația de plăcere. Îl urmăream uluit cum spirala elegant și-mi doream să nu se mai oprească vreodată din zbor. După două tururi aproape complete în jurul meu, și o aterizare fină ca a unei pene de pasăre, m-am trezit cu el lângă picioarele mele. L-am ridicat mai fericit ca niciodată, l-am azvârlit și spre dezamăgirea mea avionul a descris un arc de cerc rapid înspre în sus apoi a aterizat violent în bot la doar câțiva pași de mine. Îi strivisem nasul. Îl țineam cu ambele mâini și cu ochii inundați în lacrimi. Îl stricasem și din acel moment n-a mai planat la fel de frumos ca-ntâia oară indiferent cât de tare s-a străduit să mi-l îndrepte maică-mea. Disperată de halul în care mă adusese mama mi-a mai împăturit unul dar degeaba, nici nu se puteau compara. Odată cu trecerea anilor mi-am făcut un obicei involuntar din a împături un avion din absolut orice material (pretabil la așa ceva) și în orice circumstanță. Că eram în băncile școlii, sau mai târziu, în mașină stând la semafor, la birou, în restaurante, la plajă, la bar cu prietenii, zi-mi tu unde, oriunde, până să fi bagat bine de seamă, la un moment dat orice-mi pica-n mâini lua în câteva secunde forma unui fuselaj aerodinamic, ca de Concorde. Nu am nicio idee de unde până unde sau dacă este vreo stare anume care-mi declanșează reflexul; o fac și apoi mă liniștesc. Unul și gata. Atât. Obiceiul e binemersi viu chiar și astăzi, nimic nu s-a schimbat. Ultimul meu avion a fost împăturit alaltăieri în dreptul ghișeului băncii unde așteptam să mi se încheie o tranzacție. Împăturisem o chitanță vârâtă-n spre mine prin deschizătura din plexiglas. Dintr-odată am privit cu ochi mirați la hârtia împăturită din mâinile mele: “De ce insiști s-o faci tot timpul?”

Această mică obsesie nevinovată de a împături avioane (acum remarcată cu ochi proaspeți) m-a făcut curios să aflu dacă nu cumva în spatele gestului meu reflex nu se ascunde cine știe ce alt indiciu important care m-ar putea ajuta să mă descopăr (poate) un pic mai bine decât am făcut-o până acum și dacă este cu putință, să mă-nvețe și ce să repar la mine. Poate că un psiholog mi-ar răspunde c-un “da, e plin de semnificații” iar eu (pentru că mă cunosc prea bine) bineînțeles că i-aș râde-n nas. Dar dacă are dreptate și obiceiul meu ascunde cine știe ce beteșug, eu mă pot oare și repara? Am atâtea de schimbat… căcălău, măria-ta… Ar fi chiar minunat! Totodată acceptam că s-ar putea să nu fie nimic altceva înafară de încă un biet avion din hârtie împăturit aiurea la un moment dat din plictiseală. În orice caz, din lipsă de orice altă idee mai bună mi-am zis “why not?”, am mai semnat câteva hârtii apoi mi-am luat avionul cu mine și am pornit-o spre casă rumegând pe îndelete la proaspăta mea descoperire. Am intrat în casă, am azvârlit pe masă hârtiile, mi-am golit buzunarele, mi-am agățat haina pe spătarul scaunului, mi-am turnat un pahar de gin & tonic, m-am trântit în scaun și c-o mână m-am întins după cea mai recentă creație involuntară pe care am început s-o analizez amănunțit de parc-ar fi dosit în măruntaiele ei cine știe ce mare secret. Să însemne, oare, “Călătorie”? Adevărat, întotdeauna mi-au plăcut călătoriile, am călătorit fără niciun plan fix acolo unde m-au plimbat ochii, as we speak plănuiesc una importantă și încă foarte curând. “Copilărie?” Are legătură cu mama? Fuck you very much, Freud! Să însemne “Meșteșug”? Tot timpul născocesc chestii, născocitul este (fără să exagerez deloc) un al doilea reflex al meu după respirație. Înainte născoceam case și grădini iar ulterior am ajuns să născocesc mâncăruri. Îngândurat, am deschis laptopul, am început să caut răspunsuri științifice legate de o posibilă semnificație a avionului din hârtie în speranța că poate voi dibui și îndrepta ceva la mine și ceea ce am descoperit m-a umplut de groază: “The paper plane is the ultimate symbol and epitome of imagination, childhood, desire, magic, travel, communication, prototyping, iteration, simplicity, creativity, belief, optimism, and design“. Wow! Numai lucruri bune, tu’ți curu’ mă-tii, deci pot trage o labă de încântare și apoi mă pot duce la culcare. Admit că mă regăsesc în toate astea la un loc, mă rog, poate mai puțin în “magic”, doar că ce naiba fac eu cu toate căcaturile alea? Cu ce mă ajută? Cu nimic, ba dimpotrivă, trădătorul ăla împăturit îmi rânjea în față cinic că nimic nu se va schimba vreodată în viața mea, de parcă aș mai fi avut nevoie de vreo confirmare. Deci… sunt incurabil. Cuvintele acelea mă descriu așa cum o știu deja că sunt, doar mă cunosc de o viață, însă la ce bun dacă omul care sunt acum, (așa plin de magic la gură, cum mă descrie definiția) indiferent ce face este nefericit as fuck?! Am dat paharul peste cap și am tras o înjurătură birjărească. M-am simțit la fel de minunat ca avionul copilăriei mele, ăla cu botul futut de picaj. Futu-i… copilăros, plin de dorințe, călător, comunicativ, creator de prototipuri, repetitiv, obsedat de simplitate, creativ, încrezător, optimist și înnebunit după design… wow… un căcat de avion din hârtie a reușit, nu numai să-mi strice nu numai ziua respectivă, ci mi-o promitea c-o să mi le fută și pe toate celelalte până o să-nchid ochii. Obiceiul meu nu ascundea cine știe ce defect îndreptabil ci era o reafirmare a unui adevăr (de parcă aș mai fi avut nevoie de așa ceva), o simplă reflexie a interiorului meu și atât. Descoperirea m-a amărât mai rău ca factura recentă de la gaze. N-ai nici cea mai mică idee cât de mult mi-aș fi dorit să fi descoperit în locul celor mai de sus un “the ultimate symbol and epitome of power, assertiveness, cruelty, strong mindedness, conquer, individualism, fighting, awareness, endurance, success, merciless, complication, destruction, and greed“. Mă pot șterge la cur cu calitățile mele în zilele noastre, sau cel puțin așa mi-a demonstrat-o viața de până acum lipindu-mi-le de față așa cum își futeau tartele cu frișcă Stan și Bran în filmele alb-negru. Înfuriat până la sufocare, mi-am turnat încă un pahar apoi mi-am aprins o țigară. Ca și homarul-profet de astă primăvară pe care l-am gătit, și care-n ultimele lui clipe de viață mi-a prorocit că “în fața unei oale pusă pe foc nu poți fi ceea ce vrei tu să fii, ci doar un homar care-și numără secundele”, avionul de hârtie care ședea într-o rână sub ochii mei îmi transmitea exact același mesaj: ești ceea ce ești indiferent cât de mult ți-ai propune să fi altcineva so, fuck you, take it or leave it.

Resemnat, am ridicat din umeri a pagubă, i-am dat un bobârnac, m-am ridicat în picioare, m-am dus la frigider și m-am apucat să inventez un preparat nou cu ceea ce-am găsit pe rafturi că doar altceva mai bun aș mai avea, oare, de făcut, nu? Dacă mai trândăveam mult lăsat pe spate în scaun, ți-am mai și zis-o, staniol, plastic, coală de hârtie, hârtie de copt, țiplă de pe pachetul de țigări, foiță de țigară, etichetă de pe sticla de băutură, aluminiu alimentar, bon de casă, orice-mi pică în mâini se transformă foarte rapid (și involuntar) într-un avion.

planeta floreasca