Cogito ergo sum. Deși n-ai crede-o privindu-i pe unii pe care strada ti-i scoate-n drum, cu toții avem gânduri. Deci, cu toții cică existăm. Avem gânduri călduroase, sexuale, murdare, interesante, plictisitoare, schizofrenice, obsesive, scary, deviante, filosofice, creative, depresive sau (nu râde!) uneori chiar și pline de speranță. Cei mai mulți ni le și împărtășim. Cui? Depinde. Intimilor în primul rând, poate și părinților și (dacă sunt de încredere) restului de cunoscuți. Partea cu împărtășitul lor depinde enorm de natura gândurilor și de firea ta. Desigur c-o facem aproape cu toții (când și dac-o facem), dar adesea în limitele impuse de societate, fiecare cu normele ei, normal. Câteodată sunt condiționate de bunul simț personal, de oportunitatea lor, de moralitatea sau de educația fiecăruia. Uneori te abții pentru că-s prea idioate și că te-ai umple de ridicol, alteori n-o faci pentru că i-ai răni prea tare pe cei dragi și de ce nu, sunt și cazuri în care taci ca mutu-n păpușoi căci însăși natura sensibilă a gândului care și-ar dori să iasă pe gură te va băga într-un căcat prea mare ca să merite toată osteneala. Aici mă refer la gândurile ferecate cu lacăte grele din ordin practic cum ar fi evitatul pușcăriei VIP pentru “suspiciune de plănuire de atentate” sau pentru o crimă, sau chiar mai rău, la genul de gânduri care-ți pun în brațe the one way ticket în anticamera unui divorț c-un “aha, deci plănuiești s-o fuți!”… Cei mai normali dintre noi așa procedează.

Ne așternem gândurile pe hârtie sau pe suport electronic, ne întrebăm interlocutorii dacă au gânduri, uneori ni le și descriem cu lux de amănunt în stări, cuvinte, mirosuri, numere, culori, sub forma unor desene sau ale unor picturi, alteori le pricepem exclusiv în mod intuitiv. Întotdeauna m-a frapat îndemnul asiatic “golește-te de gânduri”. E oare cu putință s-o faci vreodată, să te golești complet de gânduri, să-i pui căuș vocii interioare care ți-a turuit nonstop în cap, zi și noapte,neobosită încă de când ți-ai căpătat conștiința, adică de la 4-6 anișori? Am încercat-o de nenumărate ori însă fără niciun succes. Mi-a fost imposibil. De ce vorbesc despre gânduri? Citeam undeva că singurul scop al creierului este să producă gânduri și atât. Lăsând deoparte comunitățile științifică și cea artistică, acum mă adresez miliardelor de John Does cu întrebarea: câte dintre gândurile care ne trec prin cap ne sunt cu adevărat și folositoare în viețile noastre de zi cu zi? Din proprie experiență aș spune că un procentaj chiar foarte mic. Ai auzit de “papa, caca, nani, sex”… patru gânduri rudimentare considerate (pe nedrept) instincte. Așa ridiculizate cum sunt ele în discursul nostru diurn, în realitate ele ne ocupă și ne dirijează acțiunile în cea mai mare parte a timpului. Astea patru sunt țestoasa conștiinței noastre, cele patru vrejuri de fasole magice pe care ne sprijinim “Eul” și din care ramifică miliarde și miliarde de alte gânduri care lăstăresc în alte miliarde de gânduri și tot așa până ni se întunecă soarele de pe cer și bâjbâim în beznă. Vreau să mănânc? Fac asta și pentru asta fac asta ș.a.m.d. Vreau să dorm? Fac un culcuș, cumpăr o casă, fac un credit, dau țeapă…știi restul. Vreau să mă cac? Caut o prună, un pom, un tufiș, o frunză de porumb, un sertar de birou. Îl vreau pe ăla? Injecții în buze, 260ml de țâță, mă urc pe tocuri și mă pozez în baie la Biutiful. Or fi ele (cică) instincte dar ele sunt sursa din care izvorăsc încontinuu universuri întregi de alte gânduri ca dintr-un corn al abundenței. Cele patru gânduri primare descătușează în tine ideile iar ele te îndeamnă să cauți și Soluțiile. Așadar, ele nu se rezumă pur și simplu la statutul de impuls trecător aflat așa, hai-hui și tra-la-la en promenade printre sinapsele tale.

Papa, caca, nani, sex… Astea-s baza. Atunci restul de gânduri la ce naiba sunt bune? Se nasc doar să le facă pe plac primelor patru? N-ar fi o idee chiar atât de năstrușnică. Ca și o notă generală, însă, am descoperit pe pielea mea că fiecare sfânt gând care ne trece prin cap poartă în sine un potențial mai devastator ca o bombă nucleară. Și culmea e că-i și măsurabil, by the way. În ce? Cum se măsoară gândurile? Neuroștiința afirmă că gândurile sunt “unde” și că se pot măsura cu aparatura potrivită în impulsuri electrice, în frecvențe radio, în culori pe ecranele tomografelor etc. De acord. Dar depinde ce naiba măsoară știința până la capăt? Intensitatea lor? Puterea lor? Și în ce le valorezi? În jouli, în wati, în lungimi de bandă, în impulsuri sonice, în ce anume mai exact? Apoi, tu cu ce te alegi la urma urmei? Dacă nu ești medic te uiți pe o encefalogramă ca boul la smartphone. Ce-ai zice tu dacă eu ți-aș propune să-ți măsori gândurile exclusiv în efectele lor asupra ta și/sau asupra celor din jurul tău? Fără aparatură, fără specialiști, old school, analog as fuck. Mi se pare mai fair și ceva mai practic, zic eu. Eu așa-mi măsor gândurile proprii: în efectele lor atât asupra propriei persoane cât și asupra altora. Regula mea spune că în spatele fiecărei victime se ascunde o acțiune declanșată de un gând iar culmea culmilor e că acțiunea poate fi rezumată la simpla exprimare a gândului tău și atât. Nu trebuie să pui mâna pe o bâtă ca să-i dai în cap; îl rănești poate chiar mai rău doar vorbindu-i. E un triunghi perfect.

Un gând mărturisit are greutatea și importanța unei fapte, asta este concluzia la care am ajuns după trei pahare de gin & tonic, iar unele dintre așa-zisele fapte rostite pe gură, my dear friend, pot fi la fel de devastatoare în viețile celorlalți ca și un incendiu de proporții epice. Vorbele rănesc la fel de adânc în carnea celuilalt ca un pumnal și ce-i mai rău e că nu ți le poți lua înapoi indiferent cât de tare ți le-ai regreta ulterior. Gândurile nedrămuite ale cuiva au efecte fizice în lumea celuilalt sau, de ce nu, chiar și-n propria viață a nesăbuitului care s-a trezit că scoate sunete pe gură. Dacă lucrurile n-ar fi stat așa am mai fi auzit noi vreodată de “gura bate curul”, de “Iadul e pavat cu bune intenții”, “ce prost am fost!”, “ar fi trebuit să fi procedat pe dos dacă mă ducea capul” sau de “am gândit-o cu curul!” ? Nu. Intenția bună, dar prost judecată, ce naiba mai e dacă nu-i un gând transformat într-o faptă cu consecințe nefaste pentru sine sau pentru altcineva? Gândurile odată rostite nu iau niciodată prizonieri iar ce mă înfurie este faptul că adeseori le eliberăm cu atâta nonșalanță fără să ne pese vreodată cât de devastatoare pot fi pentru ceilalți, în special pentru cei mai apropiați. Ei cad primii. Pentru tine, hai, treacă-meargă, a fost alegerea ta, îți aparțin, spală-te pe cap cu ele, dar cu celălalt ce naiba ai avut?

Nu ești întotdeauna nepăsător. Uneori ești doar prea puturos să te gândești și la consecințe ori, de ce nu, (în situațiile mai speciale) poate că ești pur și simplu prea prost ca s-o faci. În cazul rarissim în care ți se confirmă dincolo de orice tăgadă (și din mai multe surse) că ești un prost, palmaresul tău o și confirmă, și chiar nu te poți abține de la gânduri atunci, nene, fă un serviciu publicului larg, ia un revolver de calibru mare, du-te-ntins la grajdul în care-ți nechează mânjii troglodiți și împușcă-i între ochi înainte să ia-n copite sufletele altora. Acum scuză-mă, te rog, dar am puțină treabă de făcut în grajdul propriu de unde aud chemarea unei perechi de mânji cu adevărat idioți… “They shoot horses, don’t they?”

Planet Floreasca