În 1955 Stirling Moss încheia primul cursa “Mille Miglia” cu un amețitor 10 ore 7 minute și 48 de secunde înghețat pe ceasul oficial al competiției stabilind un record rămas nedoborât până-n zilele noastre. Așa și-a câștigat, și pe bună dreptate, locul lui de cinste în istorie. 10 ore a condus efectiv ca scăpat din iad c-o medie orară de 160km/h pe un drum sinuos, secundar și foarte post-belic italian (adică o șosea pentru două Fiat-uri Topolino cât bobul de linte) 1597km (între Brescia și Roma) c-o tigaie motorizată cu care astăzi orice epilat, tatuat și gelat ar sfârși fatal în primul stâlp spre Nuba în primii 500m. Bine, să ne-nțelegem, totuși, era un Mercedes 300 SLR dar prin comparație cu modelul de azi mașinuța aia era un coșciug rapid. He polluted my world! strigă la mine înroșită fleașcă Greta Thunberg. Da, da, bine, și poluant, de acord… mda… Deci, nu tu injecție multipunct, nu tu motoare hybrid sau electrice, nu tu computere, nu tu diferențiale, nu tu control inteligent al tracțiunii, nu tu ABS, nu tu direcție asistată, nu tu frâne Brembo ventilate, nu tu air bags, nu tu navigație, climă “bizonică”, geamuri electrice sau manele la maxim în boxe JBL, nu tu catalizatoare și filtre de particule ci doar o țeavă goală plecată de la un motor supraalimentat și cu carburatoare așezat pe un șasiu legat la patru roți. A, era să uit…toate alea și, desigur, un munte de floci ca sârmele de cupru crescut pe niște coaie uriașe cât nucile de cocos între picioare. Stirling Moss, ladies and gents. Atât… Greta Thunberg a mai strigat ceva din public dar eu n-am mai stat s-o mai ascult…

Aici e 10:34 și tot ce sper în clipa asta e s-apuc să-nchei această postare înainte de a mă face praf cu prea mult whiskey și s-adorm la loc. N-am băut 1597 de pahare în zece ore, e drept, însă e 10:34 și am băut suficiente încât să-mi cam tremure direcția pe care mi-o mai repar (din mers) cu cât-o cafea de la Nespresso. Ca și legendarul pilot britanic, sunt un bărbat, însă spre deosebire de el, și aici mă frec pe sfârcuri mândru, sunt unul care se-ncăpățânează să respire în secolul XXI și cu asta am cam spus totul. În acest punct m-aș putea opri liniștit pentru că restul formularului îl poți completa de unul singur fără nicio problemă în locul meu. Ce sens ar mai avea să continui, nu? În Era lui Stirling Moss trebuia să faci ceva cu adevărat măreț ca să-ți câștigi respectul. Acum dacă mori însurat cu aceeași femeie cu care ți-ai pus pirostriile prima oară meriți o statuie și o zi de sărbătoare națională cu roșu în calendar. Cu alte cuvinte, în zilele noastre ca să ceri pe una de nevastă ai nevoie de un munte de floci ca sârmele de cupru crescut pe niște coaie uriașe cât nucile de cocos între picioare, ai nevoie de cojones serioase rău. A fi bărbat în timpurile mele este, din oficiu, un păcat capital de care nu te absolvă niciun papă, muftiu sau cine știe ce alt degenerat la fel de fucked up ca și noi investit c-un așa-zis presupus fir roșu legat direct la Biroul Oval din cer. Deci, sunt un bărbat și, exact așa cum te și așteptai de la unul care respiră pe partea mea de tejghea, sunt plin de defecte pe care, însă (din lipsă de alte idei) și spre deosebire de alții, mi le port cu fală agățate-n piept așa cum își poartă veteranii medaliile la o paradă de ziua naționalei. Defectele mele nu sunt chiar, să le zicem, cele “clasice” și atât de des vehiculate în conștiința publică, ele sunt mai degrabă un compendiu tailor-made, o colecție de mici “particularități” (în majoritate nostime) modelată într-un timp relativ foarte scurt, mostly post-divorț. Let’s say you have nothing special to worry about. Excepție ar face, poate, apetitul meu pentru viteză manifestat în ultimii ani ori de câte ori îmi conduc vechitura de Porsche sau când mă urc pe câte o motocicletă. Oh, în special pe motor. Pe ea nu mai am nicio frică de consecințe. E un defect cu potențial fatal pentru că fug cu ea de ca și cum n-ar mai exista ziua de mâine. You’re polluting my world! How dare you! strigă Greta Thunberg înroșită toată de nervi arătându-mă cu degetul. Știi ceva, fă Greto?! Ia mai du-te-n pizda mă-tii!

Nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se transformă. “Până la capăt, n-ai pierdut nimic, n-ai creat nimic… Totul ți s-a transformat” mi-o șoptește Lavoisier de dincolo de mormânt. Don Chichi, scorpionul, mi-o confirmă la rândul lui agitându-și acul înspre mine enervat că i-am luat pietroiul din terariu. “Da, mother fucker, exact așa cum mi-ai transformat și mie casa acum luându-mi piatra, ya prick”. Deci, până la capăt ceva ceva tot pierzi, degeaba ne-mbătăm cu apă rece. Bunăoară, eu i-am luat pietroiul de tot lui Don Chichi, nu i l-am transformat în nisip cu intenția de a-i redecora terariul. I l-am luat ca să nu mai fugă de nebun prin casă. Pietroi nexam. Point lost, Monsieur Lavoisier and Don Chichi. Să vedem mai departe. Mi-am pierdut copiii. Tehnic, s-au extras singuri pe considerente de loialitate afișată ceva mai puțin sofisticat. Urăsc că i-am adus în situația de a face alegeri prea mari pentru vârstele lor, s-a întâmplat, poate că-i o etapă, asta e și nu-i condamn, este dreptul lor. Să zicem că aspectul ăsta poate fi trecut cumva la transformare pentru că ei au timp să-și reconsidere poziția după ce își vor fi câștigat maturitatea necesară să priceapă ce pizda mă-sii (la propriu) s-a întâmplat cu familia lor. Când o află poate-mi spun și mie ce naiba au descoperit pe traseul cunoașterii. Deci, am pierdut și n-am pierdut în același timp… să zicem că s-a transformat… Point taken, Monsieur Lavoisier. Mi-am pierdut siguranța zilei de mâine. Companiile i le-am lăsat. Nu s-au transformat în nimic, ele au dispărut. Le-am fondat, am muncit în ele și pentru ele, le-am crescut cu sudoare și cu sacrificii și acum s-au dus pe pulă. Point lost, Monsieur Lavoisier. E drept c-am mai și recuperat ceva, nu mult, câte ceva, însă tot ce-am recuperat s-a dus în pizda mă-sii în căutările mele de a-mi reconstrui un cămin. Am pierdut banii dar am câștigat călătorii în nenumărate locuri absolut unice, experiență de viață, sute de prieteni, cunoștințe incredibile în domeniul ales de mine, povești de vis și multă multă pace în suflet, pacea atât de necesară vindecării rănilor din piept. Deci, puținul material recuperat la divorț s-a transformat în cunoaștere și vindecare și aș repeta-o oricând. Point taken, Monsieur Lavoisier. Am pierdut-o pe ea. Pe prietena mea cea mai veche. Nu s-a transformat, am pierdut-o definitiv. Point lost, Monsieur Lavoisier. Pe de altă parte aceeași ea s-a extras de una singură (nu comentez de ce) deci pierderea mea este cu adevărat (într-o logică bizară) pierderea lui, a celui care și-a zis c-a tras lozul, iar câștigul cu adevărat este al meu. O remiză uluitoare, Monsieur Lavoisier. La asta nu te-ai gândit, fraiere. Perechea de picioare conjugale pierdute la divorț s-a transformat c-o viteză-record la care până și Stirling Moss și-ar ridica pălăria într-o pădure impresionantă de craci răsturnați cu roatele-n toate pozițiile și-nspre toate azimuturile posibile. Thank you very much, Monsieur Lavoisier. Asta nu e transformare, baby, asta este un câștig real. Point for me, Monsieur Lavoisier… And no more rock for me! intervine peste mine scorpionul foarte îmbufnat…

E prea multă poluție în orașul ăsta! tună din tribune ca un popă adventist artistul Ion Dolănescu Jr, fiul celuilalt artist Ion Dolănescu care-i fiul unui alt (probabil artist) tot Ion Dolănescu – pe modelul lui Ion Țiriac… cu degetul îndreptat spre cer! Yes, it’s true! îl secondează zbierând imediat și Greta Thunberg în timp ce salvează planeta plescăind un topinambur (e o rădăcinoasă pretențios de vegană și de hipsterească). Too much pollution! How dare you!

planeta floreasca