Căutând printre drafturile mele iaca peste ce am dat… Joder!, this brings back a handful of memories. Postarea acoperă o perioadă peste o lună petrecută aproape exclusiv în fugă dintr-un colț al țării în celălalt și de la nord la sud. A fost un mic coșmar dar și un prilej minunat să meditez în liniște la situația mea.

Cum de am ajuns în punctul ăsta? Doar ne iubeam ca doi nebuni! Acum un minut, parcă, dormeam îmbrățișați pe un covor așezat în mijlocul sufrageriei goale și reci pavată cu plăci mari de gresie ordinară așternute (aici speculez) fix așa cum i-au picat meșterului la mână. Îmi amintesc momentul în care am mutat canapeaua noastră tocmită de pe Facebook în locul ales de noi și cu câtă bucurie ne-am prăbușit pe pernele ei uzate din piele după ce-au plecat tipii care ne-au îndesat-o-n casă. Transpiraseră, nu glumă. N-arăta rău deloc pe parchetul instalat în aceeași zi, nu-i așa? Finally, ne cumpăraserăm primul nostru obiect de mobilier. un Chesterfield de cinci locuri… uuuu… cât de pompos ne suna în urechi! Acum spumeg. Pufăi din țigara aprinsă-n colțul gurii, frânez, virez strâns la dreapta în curba ac-de-păr apoi accelerez iar motorul mașinii se turează turbat repetându-mi încăpățânat și monoton aceeași succesiune de trei note muzicale cu care m-am familiarizat deja de când șerpuiesc prin Munții Rif. Frânez. Mi-Re-Do. Do-Re-Mi. Accelerez. Parcurg rapid alte câteva zeci de metri, frânez puternic, surprins, în dreptul altei curbe, una chiar extrem de periculoasă, iar notele se repetă pentru a nu știu câta oară în exact aceeași secvență și cu același nenorocit de tempo: Mi-Re-Do. A fost la limită. Dau semne de iritare… Asta-i muzica eșecului! Fuck’em… apoi încerc să mă calmez gândindu-mă că exagerez din moment ce biata mea mașină altele nici nu prea mai știe. Cutia ei automată are doar patru viteze. Dacă, în realitate, sunt notele speranței? La venire în Maroc așa sunau, a speranță. Apoi mi-am amintit că-n Franța mi-a fost șterpelit un semnalizator mititel. Bătă-l Dzeu pe hoț. Poc!, aud o piatră aruncată de hârbul ruginit care face zig-zag printre gropi în fața mea. Să nu-mi spui că-i farul! Ar fi culmea! îmi zic cu gândul la Californication. No way! Opresc în mijlocul drumului, ies și privesc la botul mașinii. Respir ușurat. Farul e întreg. O fi lovit pe sub mașină. Spanifornication!

Mi-Re-Do… cântă mai departe decis, parcă, să mă scoată din minți motorul, povestindu-mi nonșalant că la urma urmei eram pe drumuri în loc să-mi fi băut cafeaua în confortul de acasă. Pff… Mda… acasă… Din nou. Mi-Re-Do…Frânez. Evit in extremis o groapă uriașă, scrumul mi se scutură în poală, frânez apoi accelerez agresiv. Acum aud un “Mi” isteric și prelung urmat câteva secunde mai încolo de familiarele Re și Do iar scurta diversiune muzicală îmi dăruiește o mică satisfacție. Am rupt monotonia tempo-ului și zâmbesc în fața măruntei mele “victorii”. Am părăsit Tangier unde am tras la un hotel plănuind să rămân în stand-by până-mi vine vremea să plec înapoi spre Spania. Am cumpărat un bilet de ferry de la o agenție de voiaj și indiferent cât am insistat pe lângă agent, bietul de el n-a găsit nicio altă opțiune de plecare înainte de 13 Octombrie. Am privit data afișată de ceasul de pe mână: arata 8… fuck, aproape o săptămână! Mi-am achitat biletul, am coborât treptele până la parterul imobilului și în ușa lui m-am oprit, am tras aer adânc în piept, mi-am pus ochelarii de soare pe nas și am pășit pe trotuar în susul străzii fără nicio țintă. We shall see. A doua zi, o mică întâmplare asupra căreia nu prea vreau să insist, m-a silit să împachetez în grabă și am zbughit-o din Tangier înspre Fes. Trebuia să mă mișc nonstop. Din Fes am gonit înspre Tetuan iar acum nu mai știu încotro s-o apuc; improvizez. N-am nici cea mai mică idee. Aviz amatorilor, oriunde v-ați îndrepta e mai înțelept să evitați drumurile secundare și izolate, mai ales noaptea. Nu e ok deloc. Just don’t. În urmă cu o seară evitasem la mustață un jaf organizat în munții Rif-ului de către indivizi care m-au urmărit și m-au “încleștat” între două mașini. Un Clio, parcă (dracu le știe că eu nu le cunosc modelele prea bine) și o dubă Mercedes albă, veche, ruginită și ciocănită pe toate părțile. Duba m-a depășit agresiv și complet aiurea, a lăsat vreo zece-cinșpe’ metri între mine și ea apoi a încetinit ca să se deplaseze cu viteza mea. Clio-ul s-a lipit de fundul meu ca un sticker și acolo a rămas. Deodată duba a frânat în mijlocul lui nicăieri și a făcut o manevră rapidă cu spatele ca să se pună de-a curmezișul șoselei înguste. Intuind ce vrea am accelerat ca un nebun, m-am strecurat prin fața dubei mușcând din pietrișul de pe marginea din dreapta a carosabilului și de acolo, dă-i bataie c un nebun, nu m-am mai oprit nici să mă piș. Niciodată nu țin minte să fi iubit mai cu foc Do-Re-Mi-ul motorului ca-n noaptea aia. Acceleram ca un nebun. Atunci suna a speranță. Not today, assholes, and certainly not this guy! Anywho, căcatul ăla mă activase mai ceva ca un carton de RedBull băut unul după altul așa că… thanks, boys!

Mi-Re-Do… Frânez. Norii dimineții s-au risipit, soarele a început să încălzească aerul iar șoseaua e de acum dreaptă ca un băț. Chipul ei apare în fața ochilor și mi se strânge inima de dor dar gura bate curul. Mi-Re-Do… Frânez. Shit, e din nou cântul eșecului. Trec un pod iar un panou mă anunță că intru într-un sat pescăresc după cum deduc eu căci în depărtare zăresc un mic port plin-ochi de ambarcațiuni mărunte și ruginite. Unde sunt? Nu știu exact. Tot ce știu e că mă apropii de Algeria. Furia mă împiedică să am regrete. Simt un mare gol în stomac și strâng din fălci. Fac un U-turn și trag la bordura unui trotuar lângă trei motociclete de jandarmi-regali parcate în dreptul unei cherhanale proptite (destul de șubred) direct în apele Mediterane. La propriu. Apa e uluitor de uleioasă. E o pânză de mătase întinsă perfect. Iau loc la masa mică și pătrată acoperită cu o țesătură frumoasă alb-albastră și cu motive (pesemne) rustic-locale, comand un atai și o supă de năut, specialitatea casei, apoi îmi aprind o țigară și mă pierd cu privirea în albastrul nefiresc de calm ca să reflectez la situație. How the fuck did I get in here? Dintr-odată luciul unctuos din imediata apropiere a început să fiarbă și sub ochii mei încremeniți în uluire au sărit în aer sute de peștișori desenând o umbrelă întoarsă de vânt și după ei trei toni uriași, lucioși și negri cu gurile larg deschise. La cădere au plescăit apa ca niște ancore scăpate din lanțuri. În viața mea n-am văzut astfel de balene pe viu, crede-mă! La nici 100m de țărm. Wow! Până nu le-am remarcat solzii osoși ca fierestrăul de pe spinare am crezut că sunt rechini. În fața acestui spectacol inima mi s-a strâns pe loc în piept. Nu puteam crede că totul s-a petrecut aievea. Am răsucit privirea înspre cei doi jandarmi-motocicliști de lângă mine iar unul mi-a zâmbit făcând semn cu capul înspre ape. Deci, nu halucinam, era real. Fuck… mi-am amintit că trebuie să-mi pornesc telefonul dacă vreau să-i surprind în poze. Apăs prelung pe butonul lateral, mărul alb a apărut pe ecran iar câteva clipe mai încolo telefonul a început să mitralieze zeci de sunete pițigăiate, semn clar că mi se activaseră, pe rând, toate mesageriile. Fils de p… Son of a b… nevermind… nu mai citesc niciun mesaj. Și de parcă cineva ar fi știut că urmează să-l deschid, n-am apucat bine să-l las din mână c-am și primit un apel prelung pe care, sub privirile intrigate ale jandarmilor, l-am sufocat c-un “mode silent” apoi, tremurând ca șoarecele prins cu brânza-n labe, mi-am aprins o a doua țigară de când mă așezasem la masă. Îmi dispăruse foamea complet, futu-i, și asta exact în momentul în care farfuria mi-a fost așezată sub nas. Good luck sardines, or whatever small fuckfish you are, I’m rooting for ya! Eu trebuie să merg mai departe cu orice preț. Mi-a venit o idee; cine știe, poate că-i genială sau poate că va fi un fiasco dar nu mi-aș ierta-o în veci dacă n-aș încerca-o. Am luat câteva linguri din supă, am dat paharul de atai peste cap, m-am urcat în mașină, am întors pe loc și mi-am setat waze-ul să mă dirijeze pe el mai scurt drum înspre enclava spaniolă Melilla. Deși știam sigur că e închisă traficului general de mărfuri și celui de persoane dinspre și înspre Maroc, excepție făcând doar rezidenții de ambele părți (și asta doar o singură dată și-n scopul repatrierii) mi-am zis că trebuie să-mi încerc norocul. Dacă-mi ieșea, fâs, pierdeam biletul de ferry înspre Franța dar, ce să spun, mare brânză, în realitate chiar făceam economii căci luam altul mai ieftin direct spre Malaga și ștergeam costurile cu autostrada și cu benzina tăind aproape tot sudul Franței. Mi-Re-Do… Frânez. Ciudat, acum e cântul speranței. Cum naiba de-și schimbă polaritatea la fiecare singur gând? Eșec-Speranță. Futu-i bipolaritatea mă-sii. Telefonul îmi suna legat, apel după apel, fără pauză, eu șerpuiam primejdios de repede printre maimuțe de talia unui labrador, care crăcite la soare pe șoseaua încinsă, care picior peste picior pe bolovani cu ceșcuțe de ceai și cu biscuiți în mâini, sau care tolănite sub umbrele coca-cola printre arborii rari într-o zona stâncoasă și deplorabil administrată, declarată rezervație naturală protejată. Waze scădea kilometru după kilometru din distanța anunțată între mine și Spania africană iar inima îmi bătea de să-mi iasă din piept…motorul cânta indiferent Mi-Re-Do… Mi-Re-Do… Mi-Re-Do… my three notes of hope, now more than ever… Telefonul nu înceta să sune iar vibrațiile apelului parcă-mi ardeau pulpa piciorului, tensiunea îmi creștea iar când am dat de asfalt bun și am trecut paralel cu foișoarele grănicerilor am simțit că prind aripi. Ajung la rondul în care trebuia să virez la stânga și imediat după ce am respectat instrucțiunile navigației în fața mea văd un bulevard foarte lat blindat în șiruri lungi din module din beton care desenau culoarele de acces în frontieră. Mă înscriu pe unul dintre culoare, ajung în dreptul unor porți mari și albastre din oțel super masiv, cobor hotărât din mașină, sunt interpelat de un lucrător, mi se cer documentele și mi se deschide poarta. Nu-mi venea să cred că reușisem! Am scăpat! Intru înăuntru, trec de al doilea birou cu documentele prezentate, ajung la ultimul ofițer care urma să-mi pună viza în pașaport și… ăla se apucă de citește cu atenție pentru o ultimă dată documentul meu spaniol apoi explodează ca un confetti-gun, poc!: “Uf, locuiești în Madrid!” Se întoarce spre mine și urlă transfigurat: “Afară!”… apoi se întoarce înspre colegii de dinainte zbierând ca ars “dați-l afară! De ce nu căscați ochii mai bine?! De ce nu întrebați înainte? Vreți să avem probleme cu toții?!”… Am fost întors la modul cel mai violent-politicos vreodată inventat din fața drapelului spaniol care flutura o poartă mai încolo, iar în același răstimp telefonul îmi lua foc în buzunare sunănd încontinuu. Ceea ce am trăit cu porțile ferecate îndărătul meu cu greu poate fi descris în cuvinte. Deci, back to square one. Rămâne să mă descurc cum mi-o fi norocul timp de o săptămână. Fuck me.. Mi-Re-Do e, iarăși, cântul eșecului. Am intrat în Nador, rectific, eram deja în Nador căci frontiera cu Melilla e la fustele orașului, am căutat un hotel bun, m-am cazat apoi mi-am impus un program cât se poate de discret: Somn, citit, ciugulit la fiecare două-trei ore, ieșit la o plimbare per pedes, somn, ceva binging pe netflix și apoi ia-o de la capăt. Sunt furios pe mine. What’s new. Șansele sunt să nu-mi mai treacă niciodată cu adevărat. A trecut o lună de când am început să scriu această postare și în clipa asta fac formalitățile scrâșnind din dinți. Accelerez și ascult Mi-ul prelung scos de micuțul meu companion în timp ce urc rampa în burta navei. Respect instrucțiunile asistenților-încărcători și fac manevrele de rigoare apoi scot cheia din contact, iau câteva hanțe cu mine și-mi încui micuțul și loialul meu prieten. Mulțumesc, dragul meu! Imi iau cardul cabinei în primire, las bagajele apoi ies pe deck ca să arunc o ultimă privire înspre pământul auriu lăsat la picioarele cheului. “Aș fi putut trăi și aici”

Cândva constatam cu amărăciune că, indiferent cât și pe oriunde am răscolit în lumea asta, în niciuna dintre țările vizitate (sau în care am locuit perioade mai scurte sau mai lungi) nu m-am mai simțit cu adevărat acasă ca-n Maroc. Acolo aproape că mi-a ieșit. So close! În multe dintre ele m-am simțit bine, e drept, mi-am și spus “aș putea trăi aici” însă în niciuna până la Maroc nu m-am simțit cu adevărat “acasă”. Well, nici Covid nu m-a prea ajutat dacă acest argument poate fi folosit ca o scuză; tot ce e posibil. Adevărul te îndeamnă să te simți în tine însuți “acasă” iar partenerul va veni singur la tine, ca melcul, cu casa proprie-n spinare, uniți-vă casele și laolaltă veți clădi un palat. Easy-peasy. Pe cât de simplu este răspunsul pe tot atât de greu e să-i și descâlcești tainele. Pentru asta ai nevoie în mod obligatoriu de pace deplină în propriu-ți suflet. Unii răscolesc după adevăr întreaga lor viața fără să-l afle, alții mai norocoși îl descoperă ușor și din timp, iar cei ca mine plătesc din greu în bani, kilometri, zbucium, inimă frântă, cucuie, timp și cel mai adesea în lacrimi. Plec spre țara mea de baștină unde o să mă confrunt cu Începutul. Do-Re-Mi. Accelerez. Cu speranța “c-aș putea trăi și acolo”

13 Octombrie ADC -19 2020 (anno domini Covid-19)

Nador, Morocco