În familia mea mâncarea era religie iar tatăl meu profetul ei. Ocolea casa venind prin curtea care o împresura pe trei din cele patru laturi, intra în bucătărie, gusta din oale, potrivea gusturile după un algoritm numai de el știut, verifica rezultatul, plescăia mulțumit, dădea drumul microfonului din mână ca un gangsta hip hop apoi urca la etaj să se schimbe de costum. You’ve got served. Nu’ș ce Dzeu făcea în oalele alea că rezultatul întotdeauna ne surprindea până și pe noi deși, pana mea, noi ar fi trebuit să-i fi cunoscut mâncarea cel mai bine dintre toți. Show-ul meu favorit erau invitații lui care ridicau sprâncenele încă de la prima îmbucătură băgată sub nas. De aș avea câte un euro de fiecare dată când i-am auzit jurându-se printre molfăieli că n-au mai mâncat așa ceva gustos de când s-au lăsat de țâță acum aș fi un om bogat. Cele mai multe dintre amintirile mele sunt din bucătărie. Mă refer la amintirile de până pe la 15 ani căci de la 15 ani pană la 18 practic am trăit în baie… Când am ieșit pe ușa băii i-am speriat pe ai mei c-aveam barbă ca popii de la schit și mâinile schimonosite-n gheare de vârcolac. Aveam sindrom de tunel carpian înainte de apariția telefoanelor mobile. Pana mea, a trebuit să mă legitimez cu buletinul… Probabil că d-aia port ochelari acum. Mamă, ai avut dreptate. Whatever…

Acum un an de zile serbam Revelionul în apartamentul nostru din Casablanca. Ce frumos miroseau străzile. Venisem neînsoțit de la aeroport ceea ce era o premieră pentru mine. Poate și o profeție. Am rugat taximetristul să mă lase aproape de casă și după ce am închis portiera mi-am târât bagajul pana la cafeneaua unde in 1953 exploda bomba care avea să anunțe sfârșitul erei coloniale franceze în Maroc. Iubeam cafeneaua aia. Chelnerul m-a recunoscut imediat, a făcut o piruetă pe călcâie și s-a repezit fără să mă mai întrebe ce și cum, direct să-mi aducă cafeaua obișnuită. Priveam la el cum dispare și mă minunam de memoria lui. Am răsucit capul înspre foiala din jurul cafenelei, oamenii mișunau haotic, mașinile se încălecau în corul atât de familiar de claxoane, în aer plutea un amestec dulce de gaze de eșapament, condimente uscate, de coriandru și de mentă proaspete, iar eu îl trăgeam în piept cu ambii plămâni umflați să se spargă ascultându-mi inima cum bătea să-mi iasă din piept. Cartierul acela vechi cu clădirile lui art deco decrepite era ”acasă”. Îl adoram. Era ca o mică Havana africana în ochii mei dar cu minarete. Mă gândeam la momentul revederii și tremuram de nerăbdare. Mierda, eram atât de aproape de casa mea încât mă durea mica mea oprire pe care nu mi-o explicam nicicum. Am sorbit din licoarea fierbinte, mi-am aprins o țigară și mă gândeam la ea. La noi. La zbuciumul care mă alungase de lângă ea cu două luni în urmă. La certurile violente și interminabile dar și la momentele de tandrețe mai fierbinți ca lava. Poate că amândoi ne-am învățat lecția și că Allah se va milostivi de noi oferindu-ne o șansă. Aș fi fugit spre ea dar picioarele mi le simțeam ca de plumb iar fiecare pas parcă se-nrădăcina în asfaltul plin de denivelări. Roțile bagajului meu uruiau sacadat în urma mea și din când încând se mai poticneau într-o pietricică smulgându-mi, parcă, brațul din nuca umărului. Mă răsuceam spre bagaj și-l priveam cu ură. L-aș fi aruncat cât colo… Când am pășit în apartamentul nostru peste tot domnea o curățenie impecabilă iar într-un colț pâlpâia o lumânare parfumată. Doamne cât de fericit puteam fi că-mi revedeam casa. Amintirile mă năpădeau în șuvoaie copleșindu-mă până la leșin. Am pășit încet în toate încăperile ca-ntr-un muzeu, i-am inspirat parfumul care plutea discret în tot apartamentul și cu fiecare bătaie din piept inima-mi cerșea îndurare. Las-o mai moale, liniștește-te! Ești acasă! M-am prăbușit pe canapeaua noastră Chesterfield, am ridicat la nimereală o carte scrisă în franceză c-o copertă albastră și m-am apucat s-o citesc cu un nesaț ce-mi amintea de copilărie. Am devorat-o. Era o nuvelă cu zece povestiri. Nici nu știu când am terminat-o, mă trezesc ca dintr-o reverie, privesc în jur și nici urmă de ea. Știam că amândoi amânam pe cât puteam momentul revederii. Soarele începuse să dispară iar odată cu el și căldura. Am închis ușa balconului, mi-am luat cheile și am ieșit în stradă. N-am făcut zece pași și m-am trezit claxonat. Mă întorc și era ea. Micuță, frumoasă, ușor fâstâcită, evident emoționată. M-am repezit spre ea, am strâns-o în brațe de i-au pârâit oasele și i-am acoperit creștetul cu săruturi. Nu mai plânge, ya lou’lou (perluța mea), s-a terminat. Acum sunt aici! Aveam atâtea să ne povestim…

Nueve, ocho, siete, seis… auzeam numărătoarea inversă a canalului tv spaniol care făcea streaming și îndesam în gură bob de strugure după bob de strugure rugându-mă în gând să ne ajute Dzeu să rămânem împreună. Erau mari cât o prună, dulci ca mierea și roșii, fute-i-aș! Alții nu găsiserăm indiferent cât am căutat și pe unde m-am preumblat în dimineața aia. Mă sufocam cu ei în gură dar nu mă opream nici să mă ameninți cu pistolul. Îndesam bob după bob cerșind clemență de la cel de sus așa cum nu i-am mai cerșit-o niciodată… uno… am îndesat ultimul bob… Feliz Navidad! Ne-am sărutat plini de speranță, am luat o gură de champagne… am încercat să mă adun dar degeaba… am fugit la baie și am vomitat toți sfinții și apostolii mă-sii. Shit! That can’t be good! Și n-a fost bine deloc. Indiferent pe cine am sunat, pe lângă cine am intervenit și câte pârghii am tras, zi de zi, două săptămâni la rând n-am găsit niciun job care să-mi permită să rămân. Trebuia să revin în țară și mă durea sufletul pentru că știam că asta însemna sfârșitul. Amândoi o știam la fel de bine. Și așa a și fost. Am revenit în țară și la patru săptămâni de la revenire tot efortul meu depus de-a lungul unui an și ceva, toți banii, toată bucuria, toate toate s-au dus pe apa sâmbetei și odată cu ele și ultima mea fărâmă de speranță că îmi voi găsi vreodată fericirea așa cum mi-o doream. S-a dus totul în morții mă-sii fix în canalizare, undeva în vestul Africii, plutind laolaltă cu cei douăsprezece apostoli roșii și plini de sâmburi. Anul ăsta a fost unul de purgatoriu hard-core pentru mine. M-am readunat la loc din cioburile (și așa sparte și lipite nu demult în Spania), mi-am refăcut vitraliul însă, ca orice lucru paradit, lipit și paradit la loc, rezultatul este patetic, jalnic. Mi-e silă să mă privesc în oglindă. Am momente când mi-aș înfige mâinile în cutia toracică și m-aș dezbrăca de haine cu tot cu membre împrăștiindu-mă în patru zări cu capul ridicat spre cer răcnind tunete înspre Allah. Doare al naibii de tare și cel mai tare doare fix în luna asta nenorocită plină de “fie ca”, de “leru’i ler” și de “hoho-fuckin’-ho”. Atât de departe și în același timp atât de aproape de ceea ce nici nu mai țin minte ce, Doamne Iartă-mă, am avut vreodată… și asta doar dacă, nu cumva mă-nșel să fi avut vreodată cu adevărat. Cum pizda mamii să-mi fie dor de ceva ce n-am avut? E, oare posibil? Privesc cu ochi mari înspre mozaicul vitraliului meu și nu găsesc niciun “clue” care să mă lumineze asupra dilemei. E un talmeș-balmeș tare pestriț.

Mi-am început confesiunea cu o relatare despre mâncare. Mâncarea-mi amintește de căminul fericit al copilăriei mele. De normalitate. De magie. De familie. Ăsta-i și motivul pentru care astăzi sunt un chef. Dacă aleg să merg înainte în ciuda tuturor obstacolelor este pentru că în bucătărie mi-am regăsit echilibrul. E efemer, mă ține de la un preparat la altul, știu, dar altă soluție mai bună n-am. Deocamdată mă mulțumesc și cu atât. Îmi regăsesc fericirea doar când prepar câte ceva. Amestec în oale și simt că respir. Câteodată mai și visez la un posibil viitor. În fiecare preparat strecor câte un praf din fetițele mele, câte un dram de Casablanca, orașul în care aproape că mi-am găsit liniștea, un vârf de cuțit de Tenerife, loc în care era cât p-aci să mă mut și închei c-o mână de Madrid, orașul în care am renăscut lângă (și prin) prietenii mei de acolo care au fost de-a dreptul extraordinari. Cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Mâncarea mi-a adus numai bucurii… evident, cu acele excepții roșii de la trecerea dintre ani, leșinător de dulci, mari și pline de sâmburi care mi-au futut doi ani din viață! Fuck them, apostles! Mă zgâiesc la Don Chichi, scorpionul pentru care nutresc o simpatie de acum și număr zilele râmase până la Revelionul pe care plănuiesc să-l întâmpin cu douăsprezece stafide mititele și c-o dorință mare. Stafidele au fost struguri cândva, deci se pun la socoteală, nu?

Planeta Floreasca