”N-am fost până la Lună, am călătorit mult mai departe – căci timpul este cea mai lungă distanță dintre două locuri” – Tom

Menajeria de sticlă de Tennessee Williams

Sarah. Hannah. Ce prenume frumoase! Favoritele mele! Vă jur că au devenit sinonimele a tot ceea ce-i mai frumos pe lumea asta. Nu trece zi de la Dzeu în care să nu mi le rostesc în gânduri și de fiecare dată înțeleg că altele mai frumoase și mai potrivite nici că v-aș fi putut alege. Credeți-mă. Niciunul. Vă priveam înăbușit în emoție cum visați, sărăcuțele de voi, epuizate după călătoria voastră dintre lumi anticipându-vă strănsorile în brațe și vocile ca de cristal înmuiat de tot la gândul că ve-ți arunca cu generozitate către mine și-un “te iubesc” după cuvântul “tată”. Vă promiteam în gând c-o să merit efortul. Au prins viață pentru întâia oară în gura mea, e adevărat, dar realitatea este că nu le-am născocit eu de nebun și că n-au venit de nicăieri. În ambele dăți Divinul a intervenit brutal întrerupându-mi cacofonia de trăiri în mijlocului căreia mă sufocam, mi le-a dictat ca pe un psalm c-un glas de tunet și mai limpede ca apa unui izvor de munte “Hannah, Sarah“… apoi hărmălaia din cap s-a reinstalat la loc. Niciuna n-ați avut alternative la ele. Nu puteați fi decât o “Hannah” și o “Sarah”. Le repetam în buclă vizualizându-le așa cum erau ele mâzgălite pe hârtiuțele pe care le țineam strânse la piept panicat de gândul că vreunul dintre cei adunați la ușa registraturii v-ar putea răpi crâmpeie din divin furându-mi-le în ultima clipă. O, credeți-mă, c-au încercat-o dar n-au avut niciun succes cu mine. Gura mi-a fost pecetluită cu zale grele și cu lacăte masive medievale. Un cuvânt n-am scos pe gură până ce nu vi le-am așternut negru pe alb în registrul maternității.Dacă primul prenume v-a fost recunoașterea al doilea vă e culoarea…

Luiza. Așa o striga tatăl meu pe mama: “Luiza”. Nu putea rosti “Elisabeta” indiferent cât de tare s-a străduit. L-am auzit pocit în fel și chip și nu țin minte să mă fi săturat vreodată de expresia lui amuzată atunci când îi reușea câte un “ilizaibith”, și ăla abia după patru-cinci încercări ratate. Și ce să vezi, draga mea Hannah, blândețea și înțelegerea unei mame sunt trăsăturile tale cele mai puternice. Ți se citesc în privirile tale de la o poștă. Căldura descătușată de ele ar putea topi până și cel mai gros ghețar glaciar dacă și-ar propune-o. Dă dependență, folosește-o cu precauție pentru că nimeni nu ți-ar putea rezista. Când îți va veni sorocul ți-o jur c-ai să fii o mamă ca nimeni alta de la Facerea Lumii încoace, una absolut extraordinară. Divinul ți-a promis-o încă de la primul tău orăcăit și dacă ai încredere-n mine ascultă-mi profeția: cei ce se vor naște din tine vor fi și cei mai norocoși dintre fii și fiicele lui Adam. O să-ți sărute până și urmele lăsate-n colb de pași în semn de recunoștință. Oricine te cunoaște nu te poate uita. I-ar fi imposibil. Nicicând grația, armonia, echilibrul, căldura, frumusețea fizică și inteligența nu și-au găsit vreun acoperiș mai potrivit ca al tău. Atunci când viața m-a luat de grumaz și m-a tăvălit ca pe o cârpă, spre surprinderea mea tu ai fost aceea care m-ai ridicat, oblojit și vindecat. Mi-ai alinat sufletul așa cum numai o mamă ar face-o, plină de devotament, înțelegătoare, altruistă, gata oricând de sacrificiu indiferent cât de sfâșâiată ai fost de situația în care noi, părinții tăi, te-am azvârlit cu atâta nepăsare. Și erai încă un copil. Acum ai devenit o femeie minunată, scumpa mea, și ești mărturia divinității care (prin mine) a făcut un “favor” lumii dăruindu-i un strop de “grație”, un licăr de lumină în oceanul de răutate. Da, dragoste, “Hannah” s-ar traduce prin “favor” sau “grație”…

Amira. O, draga mea, cu tine se mai poate lua la trântă, poate, doar Big-Bang-ul. N-aș știi pe cine să pariez dacă, prin absurd, v-aș putea așeza pe amândoi în talerele aceleiași balanțe. Cum să te măsor, iubirea mea? În Luxi? În Lumeni pe mp? În Lumeni pe secundă? În Newtoni sau în Jouli? Cum poți măsura ceva ce e materie și non-materie, fluid și solid, laolaltă și-n același timp? Amira… Prințesă în limba arabă. Un al doilea prenume mai potrivit nici că-ți puteam găsi. Privindu-te înfofolită ca o sărmăluță în pătuțul tău din maternitate m-au cutremurat milioane de simțiri nemaitrăite vreodată până la tine. Am simțit-o până-n măduva oaselor că ești de sânge nobil și că eu îți voi fi supusul tău loial pe veci. Îmi șopteai prin vise să mă-nchin în fața ta iar eu te ascultam cu căciula prinsă în pumnii duși la piept și cu capul plecat. Ca orice cap încoronat ne-ai anunțat de venirea ta cu câteva luni în urmă pentru a ne acorda timpul necesar protocolului impus în astfel de situații. Trei luni de pregătiri panicate, zi de zi, 90 de zile ne-ai fiert clipă după clipă. Transpiram în așteptare. Și te-am așteptat, nu glumă. Orice sânge albastru se întâmpină cu panaș, cu plecăciuni, cu covor roșu, cu fanfară… noi te-am întâmpinat cu toate, tu ți-ai adus, însă, fanfara proprie care ne-a cântat (și încântat) urechile tot atâtea luni câte am cheltuit așteptându-te. Au fost trei luni de edicte regale răcnite la 300 decibeli pe lângă care zgomotele tramvaiului, sirenele salvărilor, motoarele ambalate ale motocicletelor de viteză sunau ca simfoniile lui Mozart în urechile noastre. Și ale vecinilor, săracii. Unde-și petrece trecerea dintre ani un supus de-al tău când tu i-o poruncești? Într-un spital, desigur… ‘aam’rek, ya amirat’ll siniin (as you wish, princess of the times). Tu aduci lumina până și-n cel mai întunecat dintre universuri, râsetele tale dau viață până și celui mai sterp dintre suflete iar cerurile se prăpădesc de râs la vorbele tale meșteșugite și hâtre. Înaltă, frrumoasă, armoniosă, cu privirile ca argintul viu, cu mintea mai ascuțită ca oțelul de Damasc ești cu adevărat regală. Crede-mă când îți spun că ești vizibilă din oricare dintre lumi aș alege să te caut cu privirile. Ești o prințesă a prințeselor pentru că Sarah înseamnă “prințesă” (în ebraică) iar “amira” tot prințesă (în arabă) iar eu umilul tău supus atât cât mi-o va-ngădui Allah, Cel Milostiv.

Hannah și Sarah. Sarah și Hannah. Niciuna nu e dinaintea sau deasupra celeilalte. În amândouă mă regăsesc, în amândouă mă oglindesc, în amândouă eu mi-am strecurat nemurirea. N-aș știi să vă spun dacă prenumele voastre v-au definit caracterele sau dacă ele s-au supus prenumelor c-așa le stă în obicei. Adică, cu alte prenume Hannah n-ar mai fost întruparea blândeții și grației maternale iar Sarah n-ar mai fi cunoscut strălucirea princiară? Oricum ar fi, cele pe care le purtați acum vă vin mănușă, cum s-ar spune. Pesemne că așa se și explică de ce nu mi vă pot imagina cu altele. În “Menajeria de Sticlă” personajul Tom amintește cu amărăciune că după ce și-a părăsit familia tatăl lui le-a trimis o vedere pe care scria “Hello-Goodbye”. Fără adresă. Atât. Spre deosebire de el eu nu v-am părăsit, iar distanța dintre noi se poate măsura foarte ușor. În kilometri. Cândva au fost 4000km, acum sunt 2km, mâine cine știe. Singura distanță de care ar trebui să ne temem cu adevărat este TIMPUL petrecut departe unul de celălalt.

“De ce?” îmi pun adesea întrebarea. De ce trec prin asta? De ce eu? De ce… Indiferent cum mi-aș formula-o răspunsul mi se-ntoarce unul și același: pentru că voi. Trebuia să vă cunosc. Voi sunteți adevărata mea moștenire. Sunteți Alfa și Omega, începutul dar și sfârșitul meu. Sau mai simplu spus: Pentru că voi, pentru că eu, pentru că “Amântrei”. Forever. Crăciun Fericit, iubitele mele!

tata

Republica Fuckin’ Floreasca