E aproape miezul nopții, mi-am turnat un pahar cu Maker’s Mark peste multe cuburi de gheață și stau tolănit pe fotoliu descheiat la cămașă, desculț și cu picioarele întinse și petrecute. E primul pe ziua de azi și mă simțeam mândru de performanța mea. Îmi împletesc pe rând degetele picioarelor și trag din țigară căzut pe gânduri. Ridic țigara și o privesc lung răsucind-o când pe o parte când pe cealaltă. Ce naiba e cu apăsarea asta? Teamă, nervozitate, adrenalină, tristețe, împăcare, îndoială, speranță… da, simt speranță. P’asta am recunoscut-o; chiar o simt. Mi-am pornit proiectul iar singurul meu sfetnic e propria-mi reflexie din oglindă. Intuiția îmi spune că sunt pe drumul cel bun. Alt aliat n-am pe lumea asta. Ba da, am un altul dar este cam bulangiu de felul lui. Ridic privirea și mi-o îndrept înspre casoleta de pe masă. “Tu ce zici, băi căcărează exotică? Suntem doar noi doi, Chichele” Pufnesc într-un râset scurt și-i urez sănatate ridicând paharul în cinstea lui. N-aș fi zis c-o să ajung să mă confesez vreodată unui scorpion; ba mai mult, n-aș fi crezut în veci c-o să-mi împart casa cu unul. Culmea e că a-nceput să-mi fie chiar și simpatic. O gânganie cuirasată, urâtă, c-o arhitectură venită, parcă, din alte lumi, neagră și țâfnoasă îmi ține de urât dar partea cea mai mișto din toată povestea e că pentru prima oară simt că nu mă judecă cineva. Belește cei 12 ochi la mine și tot ce-i trece prin cap e “Coaie, apropie-te și ți-o trag, tu-ți curu’ mă-tii!” Fair enough, câteodată gândesc la fel. Nu-l condamn deloc. Nu l-am auzit, în schimb, acuzându-mă că “simte că nu sunt very into him”, nici că-l “înșel cu primele două țâțe ieșite în calea mea” sau că “nu-i laud frumusețea”, nu vrea “rochițe”, nu vrea “să vin cu avionul de la Madrid doar ca să dau o gaură în perete cu bormașina”, nu mă bagă în mama că nu vreau “să emigrez la Bacău”, nu vrea să mă învețe “să dau cu pămătuful sau ce detergent să folosesc căci sunt praf la gestionat curățenia”, nu urlă la mine că “nu ne futem 24/7 până ne băgăm glucoză-n branule” și nici nu plânge cu mucii plesniți pe nas (din senin) umplut de spume că “nu-l înțeleg pentru că nu știu ce e aia o menstruație” … Hei, plânge-te Bărbosului! Eu ce vină am? Ce, eu mă plâng că m-a proiectat cu două glande scoase aiurea înafara corpului? Ce căcat de design! Orice atingere, chiar și c-un bobârnac, mă face KO, game over… Chichi tace mâlc și clipește din cele 24 de pleoape la mine plin de suspiciune. Scorpionii au pleoape? Ar fi tare să-l prind la baie că-și dă genele cu rimel așezat pe chiuvetă în fața oglinzii. Well… nici nu m-ar mira prea tare dacă stau și mă gândesc mai bine; dacă-i în casa mea sigur e gagică iar la gândul ăsta simt că mă trec frisoanele. “Băi, Chichi, sper că ești mascul că te ia mama dracului, m-auzi?; ultimul tău gând va fi un călcâi de bocanc Panama Jack”

Îmi amintesc că acum mai bine de un an eram cu Miriam într-un sat pierdut la poalele Atlasului unde ne plimbam printr-o livadă cu măslini. Era livada familiei ei. Țineam în mână câte un băț lung și în timp ce pășeam atenți să nu călcăm peste vipere sau peste scorpioni o admiram cât putea fi de relaxată în atare condiții. În schimb, eu îi țineam companie crispat… corecție, căcat la cur, cică pregătit s-o apăr de pericole. Era ridicol. Dacă cineva ar fi apărat pe cineva acela era ea pe mine căci doar copilărise acolo printre vipere și scorpioni, ce pizda mamii. Mă dureau ochii de la concentrare și nu mă puteam scutura de imaginea cu viperele grăsane ca porcii zărite în Jama’at F’na, din Marrakesh, pe care acum le vedeam, parcă, la tot pasul. Orice adiere care mișca firele de buruiană era un șarpe în ochii mei. Evident că i-aș fi sărit în ajutor însă mă cam treceau toate cele întrebându-mă de ce pizda mamii m-am băgat în asta. Mă mai linișteam eu spunându-mi că pe acolo copiii sunt trimiși la joacă-n bătătură fără nicio grijă pentru că sunt învățați de mici să aibă de a face cu astfel de creaturi de coșmar. Râd cu gura până la urechi și trag un fum din țigară cu capul lăsat pe spătarul fotoliului. Acum locuiesc și, ba mai mult, mă hârjonesc plin de tupeu cu insecta de care mă feream supercrispat pe atunci. Ce ciudată-i viața… Da, chiar, cât o costa, oare, o viperă de Atlas? Dhafer Youssef cântă în surdină undeva din dreapta mea. Plăcută piesă! De fapt tot concertul lui e mișto. Jazz, muzică electronică, poezie arabă, folk berber, interpreți din toate colțurile lumii adunați laolaltă și armonizați sub glasurile dulci ale oud-ului și ale kanunului. E o muzică demnă de un cap încoronat iar eu mă simt ca unul care domnește c-o mână de fier peste “țara c-un singur supus”: O insectă nervoasă. “Băiete, îți promit că noi doi o să cucerim lumea”… Chichi mi-a întors curul. “Să te fut” i-am întors-o eu pe loc, am lăsat capul pe spate și am mai tras un fum din țigară.

Am deschis ochii în tavan și în mod bizar aveam sentimentul că-n loc să privesc în albul plafonului cercetam adânc într-un cer înstelat. Era cumva interiorul meu. Stelele au început să se rotească lent și ritmat ca-ntr-o rugăciune dervișă în glas de kanun. Dintr-odată parcă nu mai eram doar noi doi, eu și scorpionul. Halucinez? Nu eram speriat deloc. Dimpotrivă, mă simțeam chiar ușurat. De îmbătat nu m-am îmbătat, de asta sunt sigur. Surprins, mi-am ridicat capul, am cercetat grăbit încăperea de la stânga la dreapta după cea de-a treia prezență și spre dezamăgirea mea peste tot domnea aceeasi linște binecunoscută. Fâs, eram doar noi doi; eu și scorpionul. Chichi stătea nemișcat cu curul îndreptat spre mine, caloriferul dormita tăcut, Dhafer Youssef cânta mai departe în JBL iar țigara stătea să se scuture așa c-am stins-o înainte să cadă scrumul. Am dus mâna la piept și spre mirarea mea nu mă mai apăsa nicio angoasă. Simțeam că plutesc. Am învățat să nu mai pun întrebări sau să-mi mai bat capul cu toate cele. Le accept și atât. Oricine ai fi, înger, djin, efrit, nu-mi pasă, îți mulțumesc de vizită, ahlan wa sahlan, casa mea e și casa ta așa că nu mă ocoli. I kinda need you right now. Maybe more than ever…

Republica Floreasca