“Închizi? Deja?! Ia uite la el, pierde patru jocuri la rând și deodată trece în fruntea tuturora!” exclamă gazda mea ușor exasperată de turnura neașteptată a jocului de Rummi. Eram la Predeal, invitat la niște prieteni la casa lor art deco, proaspăt restaurată și extrem de călduroasă și de primitoare. Afară mișunau urșii. Știam asta pentru că de-a lungul zilei telefonele sunaseră în draci avertizându-ne de prezența lor așa că nu-mi prea mai dădea ghes inima să ies din casă. Unul dintre puținele lucruri pe care nu le-am mai trăit încă era să mă trezesc mozolit între fălci de cine știe ce ursoaică furioasă. Trăgeam din țigară gândindu-mă că și-n cartierul meu ar trebui emise aceleași buletine alarmiste ori de câte ori ies pe străzi “ursoaicele” coafate, epilate, buzate și siliconate. Câți bărbați și-ar fi salvat sufletele și conturile, casniciile și dosarul medical dacă autoritățile i-ar fi avertizat grijulii din timp cu soneria aia stridentă? Eroi necunoscuți… “Aoleu, achită repede nota și hai acasă! A fost zărită-n zonă o haită de ursoaice “tinerele cu cel puțin două vârste, și alea incerte”, pe stiletto și evident, toate independente și puternice. Fă-ți o cruce și roagă-te s-ajungem la mașini fără să dăm ochii cu ele c-am belit-o!” Zâmbeam extrem de amuzat de propria-mi idee. În ciuda tuturor așteptărilor drumul din București până la Predeal fusese o plăcere. Uscat, însorit, destul de liber și as smooth as can be on a Saturday afternoon. Uitasem cât de mișto e să te prelingi pe serpentine c-un 911 fără să te înghesuie traficul nebun. Era de acum seară, mâncasem pizza și jucam toți patru un joc de Rummi. Eu, gazdele mele și o prietenă mai veche de-a lor.

După un început slab care le întărise convingerea că nu prezint cine știe ce problemă le-am luat maul c-o serie scurtă de victorii decisive care m-a propulsat descurajant de confortabil din fundul clasamentului direct în capul listei la punctaj. Șoc total. Cu toții erau evident ofticați aspect care mă amuza chiar mai tare decât ideea de mai devreme, aia cu buletinul-avertisment asupra “boarfelor” ieșite la vânătoare prin Floreasca. Îi priveam cum se-nroșiseră la obraji plesnind de oftică, nu mai aveau puterea să se abțină, iar eu nu-i păsuiam deloc, le răsuceam cuțitul în rană readucându-le aminte, c-o modestie simulată, că nu mă prea pricep la jocul ăsta și că nu-mi explic situația. Ceea ce era adevărat. Parțial. Nu sunt afon deloc dar nici cine știe ce expert. La fel de adevărat era că nici nu mă dau cine știe ce în vânt după Rummi și că-n general mă doare fix în bască dacă pierd sau dacă câștig la astfel de jocuri. Masa s-a animat, mâinile se împleteau în goana după după micile bucăți de plastic, se râdea, se comenta, se făceau spirite, formam grămezi de șapte, mi-am aprins o țigară și brusc m-a străfulgerat o trăire care mi-a blocat toți mușchii pieptului. Clipeam des și parcă-n gol. “Are cineva atuul? Dublă?” Grămezile se distribuiseră iar eu priveam încurcat la piesele mele neștiind ce dracu trebuia să fac mai departe. Toate cele 15 piese albe din plastic dănțuiau haotic pe tabla din fața mea. Mi se părea că le văd țopăind când pe rândul de sus când pe cel de jos iar mâinile mele le fugăreau de colo colo fără control vibrând din umeri până-n vârfurile degetelor. Cu greu am reușit să le adun în două șiruri fără de sens și doar pentru mi s-a părut că aud un îndemn am aruncat la nimereală una dintre ele pe masă. Îi studiam curios, pe rând, golit complet de sentimente. Râsetele lor, voia bună, zgomotul pieselor mutate pe tăblițele de lemn, atmosfera jovială, clinchetul paharelor, semințele plescăite și scuipate, mirosul de țigară, toate-mi erau extrem de familiare și-n același timp le trăiam, parcă, pentru prima oară-n viața mea. Am simțit numai ură și dezgust pentru mine și mă măcina conștiința că simt astfel. Gazdele mele sunt de o candoare rar întâlnită astăzi. Eram debusolat ca un pacient amnezic proaspăt trezit din comă. Melodia, un bossa nova mătăsos, îmi mângâia cât de cât simțurile așa cum își liniștește un stăpân câinele dar nu era suficient să mă scoată din starea în care mă prăbușisem pe nepusă masă. Eram armat și gata de tragere. Nu este corect! Bărbosule, să te fut! Dă-mi un refugiu. Unul singur. Dă-mi un reper oarecare la care să mă raportez și care să-mi vină mai din urmă, mai din tinerețe. Totul în jurul meu este nou. Intimii de azi îmi sunt străinii de până mai ieri, deschid ușa casei străinilor, ușa inimii străinilor, râd cu ei, plâng cu ei, trăiesc exclusiv numai printre fețe noi, copiii străinilor devin copiii mei, aproape orice compoziție umană improvizată ad-hoc, indiferent de context, devine pe loc familia mea și cu toate că sunt împresurat până la saturație mă simt mai singur ca oricând. Totul se petrece, fără control, pe repede-înainte. Nu apuc să mistuiesc noul că și dă buzna un alt nou peste mine apoi o iau de la capăt. În loc să fumez o țigară normală ca tot omul eu ridic chiștoace, le reaprind, trag câte un ultim fum din ele apoi caut să adun altele de pe trotuar. Ne irosim timpul întrebându-ne “ce este viața” fără să realizăm că răspunsul ni s-a lăbărțat dintotdeauna pe sub nasuri doar că noi l-am ignorat copios orbiți de propriile Eu-ri luminate artificial cu LED-uri social media. Viața este însuși Timpul. Timpul validează (sau invalidează) Creația, evoluția, căsniciile, prieteniile, relațiile între rubedenii, caracterele, realizările, meritele, valorile, aspirațiile, ideile, Timpul este Dzeu, este Judecătorul, este fluxul continuu ce leagă organic Trecutul de Viitor, un fluviu c-un curs (ai zice) predictibil și lin, însă nu-i chiar așa. Din păcate, există acțiuni care mutilează fluxul, intervin violent asupra albiei Timpului iar astfel de evenimente produc amnezici cu flash-back-uri adesea chinuitoare. Eu însumi mă număr printre ei dar mă lupt să-mi schimb condiția și nu e un easy ride, boy. Trust me. Cacă-te tu în Timp, umblă tu la albia lui, fă-o și apoi pune-ți iute centura de siguranță căci, garantat, te așteaptă vremuri cel puțin interesante. Sângele mi-a năvălit în obraji ca hoardele mongole, mușchii mi s-au tensionat, m-a pocnit un val mai fierbinte ca vântul sharqui-ului marocan, am pus mâinile pe blatul mesei masive din lemn, am ridicat-o și le-am răsturnat-o-n poală plin de furie. Piesele au zburat cât colo, tăblițele de Rummi au trosnit de podea, paharele s-au spart iar licorile s-au risipit într-un amestec savant de bălți și de cioburi peste tot pe la picioarele noastre. Asistența mea a amuțit șocată. Frământam în mâna dreaptă câteva piese mici și albe ajunse acolo fără să mi-o explic căutând să mă recompun înainte de a-i lămuri cât de cât ce dracu s-a-ntâmplat. Mi-am aprins o a doua țigară, am azvârlit istovit pachetul și bricheta pe unde s-a nimerit apoi am deschis gura: “Îmi cer scuze pentru ieșirea de mai devreme, cred că e timpul să plec”…

“Unde ești?” m-a salvat C care-mi dădea de înțeles din tonul folosit că știa deja răspunsul. Mă trăsese de păr din abisul în care mă coboram lent fără să mă împotrivesc. Glasul ei tâlcuit și înțelept m-a deșteptat ca dintr-un vis. Nu, nu răsturnasem nimic, toate erau la locul lor deci totul fusese o plăsmuire, halucinasem. Fuck me! Am răsuflat ușurat. Am privit-o vădit încurcat apoi mi-am coborât ochii spre tablă, mi-am dres glasul și am trântit un spirit la care cu toții au râs. Rătăcisem milenii într-un tărâm pierdut undeva între secunde, paradoxal, fără să mă fi clintit nici măcar o clipă de pe scaunul din fața lor. “Închizi? Iar?! Băi, nu mai jucăm cu tine” … Mi-am aprins înc-o țigară, mi-am turnat un pahar de cola și am contemplat instalat confortabil în fotoliul rezervat în rândul întâi la câmpiile verzi din fața mea, calme și nebănuitoare prin care, foarte curând, șuvoaiele grele ale Timpului meu, deturnate de evenimente, își vor săpa o albie cu totul nouă. Well, since we’re already here let’s rock’n roll…

Republica Floreasca