Îmi este vie de parcă nici n-ar fi trecut aproape 40 ani de atunci amintirea alor mei stând la masă la o gargară și căzând de acord in corpore (fără nicio excepție) asupra unui subiect. Adulții de atunci aveau vârste cuprinse între 28 și 35, deci nu erau niște ageamii într-ale vieții. Era unicul aspect asupra căruia căzuseră cu toții de acord ever de când îi știam. Era șocant. O singură temă dintr-un infinit de altele posibile în condițiile în care cele mai multe dintre ele fuseseră în trecut prilej de bălăcăreli pentru care nu s-au iertat niciodată până la moarte. Fuck me, era o chestie nouă pentru urechile mele! Pentru mine devenise limpede ca apa de izvor c-aveam de a face c-un golden nugget, c-un super adevăr. Despre ce adevăr vorbesc? Așteaptă, nu te grăbi. Adevărul fusese aprobat c-un “Așa e” intonat acapella instantaneu de către toți adulții prezenți. Realizezi că eram numai ochi și urechi și că-mi frământam căpșorul meu de țânc cu tot felul de idei la care nu găseam răspunsuri indiferent cât de mult m-aș fi strofocat. În urechile mele răspunsul lor dat la unison suna ca un “amin” de după rugăciune, ca o bășină zgomotoasă scăpată fix la îndemnul popii “you may kiss your bride” sau ca o oglindă care pocnește din senin în rama ei. “Așa e”-ul scăpat fusese un hibrid între oftat mecanic și șuierat în timp ce tonurile vocilor lor parcă le vibrau de undeva din străfundurile sufletelor. Și de parcă n-ar fi fost îndeajuns, ceea ce mă fascinase și mai mult fusese și spectacolul vizual oferit în timpul cântului. Fusese consolidat c-un semn aprobator făcut cu capul, dramatic și regizat într-o tăcere ca de tombă urmat mai apoi “la aspirație” (ca-n cursele de F1) de un stol sincronizat de priviri rătăcite într-un punct abstract. Și a durat până ce unul dintre ei a reușit să depășească momentul și a scăpat o glumă mai fără perdea la care cu toții au izbucnit în râsete stridente. Cu toții îi erau recunoscători. Era evident că răsuflaseră ușurați de sentimentele de culpă asociate cu (cel mai probabil) privirile lor pierdute-n gol. Țin minte că pocneam de ciudă. Mă simțisem exclus de la ceva extraordinar, dar de la ce pizda mamii mai exact nu știam să mi-o răspund. Îmi era imposibil. Subiectul despre care vorbeau era rezervat unui club evident exclusivist la care eu nu aveam drept de membership la ora aia. Un mister total. Lasă datul din cap sau privirile în gol, pe mine mă captivaseră încă de la muzicalitatea lui “așa e”. Era suficientă, nu mai aveam nevoie și de underline-urile gestuale suplimentare. “I’ll be damn, ăștia chiar nu bat câmpii. Wow! Deci așa arată un adevăr! Let’s scratch it out of my list; 1 billion more of these little fuckers to unveil before I die. Lume, o să aflu totul despre tine”. La vârsta aia fragedă descoperisem primul meu adevăr absolut din milioanele de altele care stăteau cuminți să se lase descoperite iar eu mă simțeam Indiana Jones. N-am mai aflat niciun alt adevăr de atunci, stai liniștit. Anyfuck, nu mai aveam niciun dubiu. Zero dubii. Descoperisem o gemă rară. Erau 7-8 adulți, trei naționalități, cu pregătire în domenii diferite, cu toții erau părinți și cu toții cupluri sau într-un cuplu, niciunul de aceeași vârstă iar fiecare dintre ei era mai diferit de celălalt decât sunt planetele sistemului nostru solar ele între ele deci și din punct de vede demografic se susținea teza că nu era un bullshit. Cu toții rezonau în armonie asupra adevărului. Mă rog, nu mi-am zis-o chiar cu cuvintele astea… pana mea, aveam 7, poate 8 ani, ce naiba. Despre ce adevăr vorbesc? Bine, hai să ți-l spun. El sună cam așa… “Dacă nu mă căsătoream de tânăr (ă), la vârsta asta nu mă mai legam la cap”… Eram un mucea gură-cască printre ei, singurul copil între adulți și tot singurul care nu păcătuise (încă) și singurul care se mai putea salva de la comiterea unei grave erori. Spre satisfacția mea imensă, însă, cu toate că nu eram membru în clubul însuraților cu regrete nu mă simțeam exclus chiar cu totul din conclavul lor; Cu mic cu mare simțeam că împărțeam ceva și acel ceva special era starea de tulburare. Eu eram tulburat de gândul bizar că mă născusem ca un regret profețit 8 ani după ce-am făcut ochi, ei erau tulburați de altceva, era clar, dar care mă depășea complet. La ce se refereau când spuneau “de tânăr”? Eu mă calificam, oare? Eram cumva în pericol? Care este statue of limitations pentru calificativul de “tânăr”? Care este “vârsta asta”? Ce înseamnă “a te lega la cap”? Și ce naiba era cu privirile alea rătăcite în gol? Am întrebat: Mamă, eu când mă căsătoresc?… și cu toții au izbucnit în râs isteric…

“Căsătorie”, “legat la cap”, “tânăr”, “la vârsta asta”, “așa e”… Cuvintele astea mi se rotesc în cap ca-ntr-un carusel de bâlci pe muzică de flașnetă și-n gură simt un ușor gust de vomă provocat ca de un vertij. Cele auzite la masa aia m-au urmărit întreaga viață și la ce mi-a folosit? La nimic. Ce-am făcut eu cu adevărul sufletului? Exact. Ai ghicit. După rezultatele minunate produse după toate încercările mele repetate ai concluziona că l-am apucat vârtos de o ureche și mi ți l-am plimbat în susul și-n josul șanțului propriului cur cu zero regrete și (dacă e cu putință) chiar și cu minus zero rațiune. După ploconul divorțului care m-a trăsnit ca din ceruri m-am ridicat numaidecât din praf, m-am scuturat, am scuipat în urmă și am luat-o de la capăt fără prea multă chibzuință gândindu-mă că bătrânii mei sunt fraieri. Las’ că știu eu mai bine. M-am încordat la loc și m-am repezit cu colții în anvelopa legată de cracă de care am rămas atârnat ca o pară până a căzut pomul pe mine. Ca un pitt-bull. Nu m-aș mai lega la cap îmi răsuna în urechi la coada formată la cafea în timp ce o convingeam pe braziliancă să iasă spre mine de spumegau toți studenții grăbiți să ajungă înapoi la cursuri. Hostia puta cabrones, aveți răbdare, que cojon, că și eu stau cu orele până vă decideți că vreți același sfânt cafe con leche dintotdeauna lângă, que sonpresa, același bocadillo idiot cu jamon… Ce naiba vă tot coiți pretinzând că vă evaluați opțiunile când o știm cu toții că de șase luni altceva n-ați comandat de când vă știu. Plm, eu vi le pregăteam văzându-vă cum intrați pe ușă… Nu m-aș mai lega la cap auzeam între urechi cu florile pe masă așteptând-o pe canariotă la primul date. Nu m-aș mai lega la cap am auzit și când trenul de aterizare deschis atingea pista aeroportului din Casablanca. De fapt, ce s-o mai zgudui… Nu m-aș mai lega la cap auzeam înaintea fiecărui nou plonjon de la trambulina de 10m. Și cu toate astea mă legam la cap zâmbind ca o tâmpă la croissante într-un selfie tras la Monaco. Note to myself: Idiota, după 26 de salturi cuantice în gură n-ai învățat încă să verifici (at least) dacă bazinul are și apă?

De ce mi-am băgat picioarele în el de adevăr și m-am avântat ca taurul în spada matadorului până am ajuns un shish kebab? Am reflectat îndelung asupra acțiunilor mele și după zile întregi de reflecție am concluzionat înțelept ca broască de păr că – viața fără o relație este ca un “cur” fără “cubeu” – Eu sunt un fan isteric al “cubeul”-ului ideal mai ceva ca puștoaicele la concertele lui Dua Lipa. Mi-l doresc ca un nebun și sunt pornit în căutarea lui hotărât ca un copoi scufundat cu fonfa-n țărână după evadatul dispărut de la muncile câmpului. Aia caut, aia-mi doresc însă, ce să vezi, socoteala de acasă nu se prea potrivește cu cea din târg, n’est pas? Einstein spunea că Nebunia Cuantică este “repetarea la nesfârșit a aceleiași acțiuni cu speranța că rezultatul va fi diferit” … Auzi, bre, nepieptănatule, hai sictir, ia lasă-ne că nici tu n-ai fost cine știe ce mostră de cumpătare. Nu acțiunea e problema, ci alegerea “cubeului”. Alege aiurea, bye bye “cubeul” și rămâi cu “curul”. Bărbatul din mine, que cabron!, tresare brusc și-și spune ușor căzut pe gânduri: hmm… las’ că nici doar cu ăla nu-i chiar așa de rău…

Republica Floreasca