Who are YOU?” said the Caterpillar.
This was not an encouraging opening for a conversation. Alice replied, rather shyly, “I–I hardly know, sir, just at present– at least I know who I WAS when I got up this morning, but I think I must have been changed several times since then.”

– Alice în Țara Minunilor-

Lasă Beirutul în urma ta, privește spre mare și ai să zărești două stânci uriașe foarte apropiate una de cealaltă și complet înconjurate de ape. În cea mai mare dintre cele două apele și vânturile au săpat un tunel transformând-o într-un punct de atracție grețos de neocolit dacă ești cumva în trecere prin orașul ăla magic. Toți îndrăgostiții de divorțuri de mai târziu și toate influenszdărițele lumii se trag în selfies fără încetare cu pietroiul ăla căci altminteri ar geme internetul în chinuri din lipsă de content. Formațiunii în cauză i se spune Raouche sau Stânca Porumbeilor, ceea ce este chiar refreshing dacă e să-i compar denumirea cu cea populară dată de italieni formațiunii similare din largul insulei Capri: Tunelul Iubirii. La broscari toate găurile sunt “tunelul iubirii”. Legendele antice ne povestesc că stâncile Beirutului ar fi fost cândva Cetus, monstrul apelor, transformat în rocă de către Perseu cu ajutorul capului Gorgonei în încercarea lui epică de a o salva de la sacrificiu pe Andromeda, gagica cu care s-a și însurat ulterior. Mi-am turnat un pahar de Monkey Shoulder, am aruncat în el cu scârbă un cub de gheață, iau o gură din el și brusc îmi imaginez bătălia. I-a luat ceva până a salvat-o: circa trei săptămâni… Ăla s-a vaccinat cu doza trei, a urcat pe un cal cu aripi, air pegasus, și-a riscat viața non stop într-un journey nebun de sângeros în care a implicat legiuni întregi de zei și de Dzei care, claie peste grămadă ca să-i dea limbi în cur lui boss, s-au dat peste cap să-l înarmeze cu state-of-the-art-gods-worthy-prototype-weaponry, disperatu’ transpiră până o descăpățânează pe Gorgona cu prețul pierderii câtorva dintre fraierii care au crezut în el, ia bilet last minute înapoi, zboară cu genunchii la gură și cu over charges pentru kilograme în plus și un pepsi cald, pornește un asediu aerian de proporții asupra unei dihănii marine la care până și Zeus și-a zis “damn, boy! I’m out of here”, finally, îl înțepenește pe Cetus, o scoate din cătușe pe Andromeda iar aia imediat se pornește pe frecat ridichea c-un “what took you so long, you jerk? Mi-am ratat programarea la mani-pedi. Știi cât de greu am obținut-o? O sun pe aia de o lună și abia mi-a găsit un spot. Ia mergi tu toată ziulica în sandale pe străzile astea neasfaltate fără să-ți fuți oja de pe gheare și fără să faci copite! Nu ești bun de nimic”… Sigur c-așa s-au petrecut lucrurile, cum altfel? La concluzia asta am ajuns acum, la trei ani de la divorț, când în sfârșit am înțeles și eu cu ce se mănâncă femeia. Cetus îi făcea, nefericitului de Perseu, un mare serviciu doar că n-a fost înțeles. Lăsând miștoul deoparte bolovanii ăia făcuseră corp comun cândva cu țărmul Feniciei doar că timpul, o mână de evenimente cataclismice, valurile mării, curenții și vântul le-au transformat în ceea ce ele sunt astăzi pentru privitor: o atracție. E de bine? E de rău? E zic că e nicicum. Le-au făcut (poate doar) vizibile. Le-au transformat. Așa și cu experiențele trăite de către fiecare-n parte; ele ne transformă, ne modelează, ne fac (poate) mai atrăgători sau mai respingători, unii devenim pietroiul pe care se cacă porumbeii, alții tunelul iubirii, fiecare după norocul lui sau după cine ne admiră, nimic nu-i garantat. Am adus vorba de pietroiul ăla doar ca să argumentez nițel mai colorat despre schimbare și despre consecințele ei. Parc-avea mai mult sens la primul pahar… o fi de la whiskey?

În boxă cântă un jazz. E John Wright Trio -South Side Soul… this is some really good shit. Și muzica și whiskey-ul. Mi-am mai turnat un pahar de Monkey Shoulder și de data asta mi-am aprins o țigară. Am tras adânc din ea. Stau trântit într-o rână în scaunul meu favorit c-o poftă de scris cum n-am mai avut de multă vreme încoace. Cât să fi trecut de la ultima mea postare? Șase luni? Mai mult de șase luni, poate?… Mi-e lene să verific. Ridic ochii în cap încercând să-mi readuc aminte cum mi-am petrecut timpul scurs de atunci apoi mă-ntind după băutură și dau paharul peste cap fără să respir. That scary, huh? Mda. Mi-am adus aminte de întrebarea pe care i-a pus-o omida lui Alice c-un zâmbet amar întipărit pe chip: “Cine EȘTI?” Răspunsul dat de Alice este unul care mi se potrivește mănușă: “știu cine eram de dimineață însă cred că m-am schimbat de mai multe ori de atunci”. Cândva știam să-ți răspund indiferent de ora și de circumstanțele în care mă găseai; și dat jos din pat ți-aș fi răspuns cu siguranța unui expert în domeniul său. Acum abține-te de la curiozități d-astea căci, cel mai probabil, te-aș dezamăgi. Când mi-am pornit blogul mi-am jurat să scriu doar despre adevărul gol-goluț așa că rămân fidel intenției și-ți răspund pe șleau: Nu știu. N-am mai știut-o de prea multă vreme încoace ca să-mi mai bat capul cu subiectul ăsta. M-am obișnuit să nonexist. Is that a word? Sunt, oare, ceea ce simt? Sunt aspirațiile mele? Sunt suma așteptărilor mele de la alții? Sunt ceea ce fac eu ceas de ceas și zi de zi? Sunt, oare, suma viciilor mele? Sunt valorile mele? Tot ce-ți pot spune este că astăzi mă aflu în plină transformare față de perioada ultimei mele postări în care nu eram bine deloc. Dacă privesc la fotografiile mele de atunci mi se strânge stomacul. Pe atunci dădeam roată cu ochii în jurul meu și efectiv nu simțeam c-aveam cine știe ce motive să mă mângâi pe sfârcuri pentru că-mi era limpede c-o dădusem în bară big time. M-am enervat pe mine, mi-am suflecat mânecile și, pe tăcutelea, m-am pus pe renovat șandramaua. Am considerat că mai onest față de mine să tac înțelept până termin cu șantierul. Acum sunt… hai să zicem, la dat cu trafaletul…

Simt c-am încheiat o a doua etapă majoră din viața mea și că pășesc as we speak într-o a treia, nouă și cu mult mai interesantă. Nu știu încă să-i răspund omidei dar știu unde vreau să ajung și, mai ales, lângă cine mi-am propus să călătoresc până la capat. E un real progres față de punctul în care mă aflam cu șase luni în urmă. Am avut nevoie de mult timp pentru asta. E adevărat că n-aș fi ajuns aici nici acum dacă nu m-aș fi împiedicat (accidental) de câteva adevăruri revelatoare cu privire la trecutul meu. Nu mi-au picat bine la stomac, e drept, am cam vomitat în gură un pic dar mi-am revenit surprinzător de repede, semn că I’m over it. La vérité vaut bien qu’on passe quelques années sans la trouver (The truth is well worth a few years without finding it) – zice un proverb francez mai sofisticat. Lui Perseu i-au trebuit trei săptămâni ca să-l transforme pe Cetus în piatră, mie mi-au trebuit trei ani ca să n-ajung piatră-n piept… Mda, trei ani până l-am descoperit și poate că, vorba francezului, chiar a meritat.

So… who are YOU?!… Până de curând am fost ca cel de fusesem de dimineață doar că-ntre timp mi s-au întâmplat niște chestii. Acu beau un whiskey al naibii de bun și zâmbesc pentru că, în sfârșit, m-am dumirit cine vreau să fiu mâine.

Republica Floreasca

noiembrie