În seara asta vreau să beau

să nu-mi mai amintesc nimic,

să mă pierd în fum

fără nicio teamă de consecințe/

În seara asta vreau să beau

vreau să-ntrec orice limită aș avea

să-mi mărturisesc rătăcit în fum

visele pierdute/

Am să mă mă incendiez în țigări

am să mă inec în vin

acum că am trăit agonia

toate pot deveni cenușă/

În seara asta vreau să beau

ca să-i uit pe toți și toate

să dispar în fum

fără să mai privesc vreodată-n urma mea/

Am să mă mă incendiez în țigări

am să mă inec în vin

acum că am trăit agonia

toate pot deveni cenușă…

Apopse thelo na pio – “În noaptea asta am să beau” așa se traduce. Revenit în țară am avut curiozitatea să aflu cât mai multe despre melodia pe care am dansat drăcește beat rupt și cu pieptul înecat în țigări într-un port aproape complet golit de suflete. Eram în insula Kea, primul boț de pământ răsărit dintre ape imediat cum părăsești Golful Saronic și traversezi “autostrada”, ruta maritimă comercială. E poarta Cycladelor iar noi eram pe drumul de întoarcere. Iarăși poartă… Încă una. Am eu ce am cu porțile… Grecia a fost întotdeauna specială în inima mea iar de când mă știu am fost fascinat de porți. Nu neapărat de ele cât de lumile pe care ele le despart. La aterizare în Athena, tot căutând ceva pe youtube, întâmplător am dat peste melodia asta și m-am îndrăgostit pe loc. În ea era criptat un mesaj pe care, în mod inexplicabil, adică fără să fi știut o boabă de elenă, simțeam că-l pricep. Cumva, melodia îmi șoptea lucruri știute deja. Am ascultat-o și reascultat-o-n buclă, când în căști, când în boxa portabilă adusă cu mine până ce prietenii mei de o viață s-au săturat și m-au luat la scuipați. Drept răspuns de fiecare dată le întorceam un zâmbet tâmp și ostentativ. “Soy le que soy. Ce vreți, băi bulangiilor, să ascultați? Abba? Bee-Gees? În Grecia? La al nu știu câtelea reproș primit în ultimele cinci zile, nervos și sătul de critici, mă răsucesc înspre barmanul care ne servise la masă, și care o rupea foarte bine pe românește, ca să-l rog să mă ajute: “Le poți explica acestor neciopliți ce este un zeibekiko? Îmi spun că-s un poponar că-l ascult” Omul ăla face ochii mari, vine spre masă apoi le răspunde: “zeibekiko?”… este “dansul bărbaților” și le-a închis gurile. Zâmbeam victorios. Știam eu! Este dansul bărbaților. Melodia mea era o captură mp3 a unui show tv cu un nume dubios, eu nu aveam roaming ca tot omul care se respectă așa că toată călătoria m-am mulțumit s-o ascult fără să-i cunosc exact nici titlul și nici versurile. Mă mulțumeam cu puținul pe care-l aveam. Îmi era suficient. Revenit la confortul de acasă mi-am adus aminte de ea și, nu înainte să-mi torn un pahar de vin alb, mi-am suflecat mânecile ca să scobesc netul după hramul ei. După mai multe încercări, mă refer la pahare de vin alb, în sfârșit i l-am aflat apoi de acolo până la descâlcitul versurilor a fost o joacă de copil. Pe uscat, căci nu mai aveam vin deloc. Că-i un zeibekiko o știusem din prima clipă căci, Doamne Iartă-mă, cum sunt crescut într-o casă de arab, i-am mirosit instantaneu rădăcinile. Ciulește bine urechile și ai să realizezi rapid că fac punte muzicală între Anatolia și Attica… Un zeibekiko are un tempo unic și de loc se trage de undeva din Smyrna, i se mai spune și “Dansul Vulturului” iar, dacă ești curios, citește despre el căci, nu numai că are o poveste fascinantă în spatele lui, dar te mai și ajută în plus să-i înțelegi ceva mai bine pe greci, pe ei, pe bărbați în mod special. Unde eram? A, n-aveam nicio idee despre ce Dzeu cânta tipa aia dar simțeam că mi se adresează. Îmi era mai mult decât suficient. Acum că-i cunosc și versurile concluzionez c-a fost scrisă, parcă, cu gândul la trăirile mele ca o dovadă că nu sunt singurul nefericit căzut vreodată atât de adânc în groapa mizericordiei. Fuck it, până la capăt nu-i nimic nou sub soarele ăsta. Oπότε δεν είμαι ο μόνος! – opóte den eímai o mónos/deci, nu sunt singurul. Băga-mi-aș, cele cinci minute de faimă ale mele s-au dus pe apa sâmbetei.

Anyfuck, cu faimă au ba, cu câteva ore înainte de răsărit, cu o pereche de pantaloni de in trași aiurea pe mine, fără cămașă și desculț, dansam “drăcește” cu țigara în gură și cu sticla în mână pierdut în ritmurile unui zeibekiko magic. Rupeam asfaltul plin de furie desenând un cerc, pleznind solul cu palma și ridicându-mi brațele ca un vultur în ritmul lui sacadat, mai aprindeam o țigară, mai duceam sticla la gură și ține-o tot așa până ce m-am prăbușit în genunchi cu lacrimi în ochi. Tu-i gura mă-sii de piept! Martori mi-au fost briza în rafale care șuiera printre sarturile bărcilor, clarul de lună, clipocitul apei care se izbea agitată de malul de beton al marinei și cei câțiva pescari ceva mai matinali care au trecut pe lângă mine dând din cap înțelepți zicându-mi din priviri, parcă: “We totally get you, brother. Been there, done that”. În mintea mea o făcusem ca nimeni altul până la mine, sublim, maiestuos, ca un vultur imperial, deși mai mult ca sigur că-n realitate le futusem privirile bieților pescari cu cine știe ce strâmbături coregrafice. Cui îi mai pasa? Cinste lor că mi-au respectat momentul și că și-au văzut mai departe de drum fără să mă judece. Pentru ei era un spectacol normal. Pe tărâmul Olimpului bărbații știu că numai așa își pot exprima suferința fără să-și știrbească masculinitatea, prin dans. Oricum și ei ieșeau pe mare să danseze printre valuri unde fiecare, pe bărcuța lui modestă avea să se ia la trântă cu proprii demoni, ca și mine, doar că ei o făceau în mod repetat, noapte după noapte și (poate) de mai mulți ani decât adunam eu în cartea mea de identitate pe care, by the way, mi-am uitat-o în Mykonos după o seară petrecută în compania altei sticle. Shit, e timpul să iau chestiunea băutului în serios. Misterios nu-i cum de am știut eu să-mi dansez zeibekiko-ul (dansul nu are pași și nici cine știe ce reguli), ceea ce este cu adevărat misterios e cum dracu de am ajuns nevătămat la loc în patul meu din cabină. Marea era agitată, barca se sălta pe ea ca o nucă într-o găleată plină ochi cu apă, scara întinsă înspre mal se zbânțuia haotic, când în ritmul bărcii când în contratimp cu ea iar eu eram praf praf praf. Să fiu sincer, în condițiile astea n-ar fi fost cine știe ce mare minune dacă eram readus la mal prins în năvodul vreunuia dintre pescarii cu care mă salutasem mai devreme… momentul urcatului înapoi la bord e erased, e un vid complet în memoria mea. Bărbosul, ți-am mai zis-o, nu are nicio treabă cu ăia care n-au nimic de pierdut. Nu este fun deloc pentru El. Sunt convins că ajungeam binemersi înapoi pe barcă și pe furtună de gradul opt… Anyway, nu știu dacă acel dans m-a eliberat cu totul însă cu siguranță m-a exorcizat de o bună parte din povara pe care o căram după mine în piept. Insula Kea… micuța insulă Kea… în acea noapte agitată, pe drumul de întoarcere către casă, rupt în gură de vin și înecat în tutun, m-am despielițat de haine și de durere, ca un Zorba, și am dansat cu vulturii. That’s a first out of, (I’m sure), many many other firsts to come. Nu e prima oară când vizitez Kea, Poarta Cycladelor, doar că de data asta pentru prima oară i-am trecut pragul de două ori fără să mă fi întors din drum special pentru asta. Deodată: με το σώμα μου και την ψυχή μου (me to sóma mou kai tin psychí mou – cu trupul și cu sufletul)…

…și vorba cântecului, acum, c-am trăit agonia, toate pot deveni cenușă.

Kea