Aerul, pe care cu secunde în urmă îl despicam neantizându-l în nebule prelungi și sâsâietoare de gaze fierbinți, de acum bubuie asurzitor învăluit într-un amestec de materie incandescentă aprinsă la temperaturi nepământene și de apă evaporată aproape instantaneu. Nu sunt singur. Din mine se desprind hălci întregi de rocă de dimensiunile unui camion și care imediat ce se detașează mi se și alătură în călătoria mea finală împletindu-se jucăuș în jurul meu ca puiuții de cățea ieșiți la hârjoană. Înmărmurit de groază, cerul se cutremură cum rareori ține minte s-o mai fi făcut vreodată de la Big Bang încoace. Sunt un asteroid de dimensiuni apocaliptice surprins în plină dezintegrare undeva între nori și pământ. Fuck me, I need a drink…

Am tras peste cap rucsacul de la Ducati, mi-am îndesat în el laptopul, încărcătorul și tarbușul din fetru, mi-am aruncat pe după gât șalul meu gri cumpărat de la Corte Ingles și am ieșit în grabă din casă înainte să-mi torn un pahar de bourbon așa după cum mă-ndemna nevoia. Nevoia? Oare? Nu, nu, nu, te rog! Nu astăzi. Astăzi refuz să beau, mă mint singur știind că nu scap nepilit până la miezul nopții. Bag cheia în contact, Ducati urlă din toți rărunchii înfuriat și pe bulevardul golit de trafic mă surprind că rulez cu aproape 140 km la oră. Las ghidonul și ridic brațele în aer ca o pasăre, mă arcuiesc pe spate și închid ochii. Furia roșie se domolește și deschid ochii nemulțumit. Semaforul e verde așa că apăs pedala ca să cobor o treaptă, motorul se scutură sub mine și trag maneta la maxim, sub mine explodează toți cei 147 de cai și decolez la loc. Îl persiflez pe Bărbos, îi arunc mănușa, îl provoc știind că nu voi păți nimic pentru că încă nu am ce pierde iar EL nu-i ia pe cei care n-au nimic de pierdut. Nu e deloc fun. Mi-au trebuit o viață și o poală de experiențe fără de sens ca să-mi răspund în sfârșit și eu la întrebarea “cum ajungi un alcoolic?”. Fiecare cu rețeta lui, eu cu a mea. “Frecvența cu care bei este definiția alcoolismului, nicidecum cantitatea consumată, cum greșit se crede” îmi spunea Cami trântită goală pușcă pe burtă și c-un picior arcuit pe salteaua confortabilă îmbrăcată în mătase albă a lui Chateau Monfort. Avea un corp ireal de ferm și cu fese bombate și tari ca pietrele iar eu îmi plimbam degetul în susul și-n josul lor desenându-le conturul. O făceam automat și cu bărbia sprijinită-n palmă rătăcit printre cuvintele ei cugetând împăcat că n-am cine știe ce pizda mamii de griji să-mi mai fac căci oricum stăteam bine la ambele. Și la cantitate și la frecvență. Devenisem un campion. Ceea ce mă uluia însă, nu mult ci doar într-o oarecare măsură, era detașarea cu care îmi acceptasem concluzia în condițiile în care de când mă știu n-am fost niciodată atras de alcool. Îmi plăcea să-l cumpăr dar puteam număra pe degete dățile când mă și atinsesem de el până la 43 de ani. Colecționam sticle, una mai scumpă ca alta, liniștit de gândul că oricum nici pulea nu se atingea de ele așa că-mi permiteam o atare extravaganță. Aveam o grămadă de băuturi scumpe înghesuite deasupra frigiderului cu praful de două degete strâns deasupra lor, praf pe care-l mai ștergeam accidental doar când mă mai vizita careva și-mi mai cerea din când în când câte un pahar. Și acum țin minte cu câtă plăcere le extrăgeam din corpul de mobilier suspendat plescăind mândru că-l pot servi cu o licoare rarissimă și de foarte bună calitate. Și cât de puțin mi-a trebuit ca să mi se schimbe realitatea; o simplă plesneală futută cu sete peste ochi și bum! m-am trezit azvârlit fix în freză din căruța righteousness-ului creștinesc.

Caracteru-i slab sau durerea e prea mare? Eu știu de la ce mi se trage. Repet, fiecare-și cunoaște scuzele și nu judec pe nimeni. Mi-am acceptat condiția, îi cunosc leacul, singurul dealtfel, dar asta nu-mi face viața mai ușoară, ba dimpotrivă, căci acela este din ce în ce mai greu de găsit în veacul meu. La mine e vorba de dragoste. Sau mai bine spus, de absența ei. Scormonesc fără oprire după leac neîngăduindu-mi nici măcar o clipă de răgaz. Dacă m-aș opri din căutare ar însemna să mor. În acele câteva zile de august petrecute la Milano ne-am iubit aproape până la epuizare fizică fără să fi pus geană peste geană. Nu ne-am iubit, ci ne-am devorat reciproc până la cotorul sufletului. Când am condus-o înapoi la aeroport deliram în loc să-i răspund la întrebări. Eram într-atât de epuizat fizic încât din când în când mă mai atingea râzând înainte să-mi cadă capul pe tăblia mesei. Amândoi fuseserăm însetați de ceva anume ce, în mod evident, ne lipsea, și amândoi ne-am consumat reciproc cu propriile așteptări culcușite în suflete însă realitatea tristă făcea că niciunul nu fusese suficient de onest (sau de pregătit) să ni le fi și împărtășit în gura mare atunci când ni se ivise ocazia. Dacă am fi făcut-o poate că și astăzi am fi fost împreună. Dar speculez. Când vine vorba de dragoste nimic nu-i sigur. Poate c-am încercat noi să ne mărturisim așteptările, deși nu sunt sigur deloc de asta, însă dac-așa s-a petrecut în mod cert a fost un acces anemic și în cel mai bun caz șoșotit printre săruturile noastre interminabile. Nici nu-i de mirare că niciunul dintre noi nu le-a băgat în seamă. Îmi amintesc că avea degete lungi si grațioase, un zâmbet foarte frumos care-i lumina chipul, o piele netedă, frumoasă, cafenie și ușor aspră la atingere, că era incredibil de flexibilă pentru înălțimea ei, stând în picioare mă privea drept în ochi iar când o făcea nu era o femeie ci o pisică sălbatică siberiană cu două migdale aprinse și de culoarea mierii. Ce o atrăsese la mine? Nu știu sigur. Ne strânseserăm mâinile cu nici o săptămână în urmă, de două zile părăsisem țara cu 911 spre Madrid iar de pe drum, prin telefon, ne-am dat întâlnire în Milano. Totul s-a petrecut fulgerător și ca prin vis în decorul oniric de 5 stele al lui Chateau Monfort, situat undeva la intersecția lui Pișatului colț cu Caviarului, așa cum denumisem intersecția pentru că de hotel, într-un contrast de-a dreptul hilar, era lipit un centru de refugiați de unde mai răzbea arareori și câte un damf de urină.

………………………………………………………………………….

restul povestirii se va regăsi în cartea la care lucrez