Tresar. Ecranul televizorului e negru. Fotoliul meu, unicul din încăpere, un Chesterfield “în mizerie”, e super criminal. Am ațipit în cur. Dau să mă ridic dar vertebrele gâtului mi-au rămas înțepenite în poziția în care ațipisem. Fac eforturi dureroase să-mi ridic țeasta. Cât oi fi dormit? O oră? E a treia zi consecutivă în care prind zorii dimineții odată cu pescărușii. Pescăruși în Floreasca! Adică în Bucureștiul cel fără de ieșire la mare, “landlocked” cum ar spune englezii. Cum naiba de s-au aciuat pe aici? Peste tot pe unde am călătorit pescărușii cântă. În Spania cântă, în Franța cântă… și-n Portugalia i-am auzit. Unde i-am mai auzit? A, în Maroc, Siria, Turcia, Liban. Pana mea, peste tot cântă… până și-n Floreasca cântă… nu, însă, și-n Grecia. Acolo nu i-am auzit niciodată cântând. În Grecia sunt muți chiar și când li se aruncă peștișori din micuțele pescadoare la-ntoarcerea lor din larg. Care o fi explicația? Îi aud din nou cum sparg liniștea nopții pe strada mea și tânguielile lor pline de jale îmi fură gândul azvârlindu-mi-l pe nepusă masă la valurile agitate ale Atlanticului, la colțul Casablancăi cunoscut sub numele de “La Corniche”. Sunt treaz sau adormit? Sunt ambele.

… Se face că stau cu picioarele depărtate și cu mâinile înfipte adânc în buzunare admirându-le cum se sparg în miliarde de microparticule fine și reci ca gheața de rocile care străjuiesc țărmul orașului. Răsăritul e pe aproape. În depărtare, dincolo de ele, printre nebulele ridicate deasupra crestelor înspumate se poate distinge silueta albă a lui Al Hank, farul masiv de 49m ridicat în 1919. Oare câte vieți o fi salvat până acum? Le-o fi ținut vreodată socoteala? Privește-mă, și aici e beznă. Farul mă ignoră. Îl înțeleg. I-ar fi peste puteri să mă apere până și de mine însumi. “Acolo sunteți pe barba voastră” parcă-l și aud răspundu-mi. Al Hank mai dă odată roată orizontului cu privirea lui verde apoi puf!, soarele e de o suliță pe cer și de acum pășesc fără sunet printr-un suk aglomerat și gălăgios. E bizar când povestesc că e gălăgios. Îi simt hărmălaia căci în urechi nu-mi răsună nici un alt zgomot înafara propriilor bătăi de inimă. E un “Bum-bum, bum-bum” suprapus peste un țiuit enervant ca acela de televizor aprins. Calc pe pavajul tocit și plin de zoaie și de fapt plutesc căci tălpile mele nu ating suprafața dură. Trec pe sub arcade splendid lucrate și-nfășurate-n bougaivillea, mă afund tot mai adânc în labirintul îngust și pestriț al bazarului care pare că e acolo de pe vremea lui Tariq ibn Ziyad, căpătenia trimisă de la Damasc să cucerească Africa. Trecătorii mă privesc cu ostentație dându-mi de înțeles că vor trece prin mine. Eschivez fără oprire când spre dreapta când spre stânga evitându-i pe fiecare-n parte și mă umplu de furie. Câtă obrăznicie! Deodată mi se aprinde-n cap un gând. Dacă sunt o nălucă? Speriat, privesc spre picioare după umbră. E acolo. Nălucile nu au umbră, mă îmbărbătez c-o juma’ de gură. Deasupra capului meu, înafara celor câteva scame albe lăbărțate anemic ca de o pensulă neîndemânatică, cerul este de un azur ireal și limpede ca sticla de Bohemia. N-am nicio idee încotro mă-ndrept dar acest aspect nu mă deranjează. Contează unde merg? Când nu evit trecătorii sorb din priviri spectacolul negustorilor și mă las îmbătat cu amestecul familiar de dulce și de fetid tipic suk-urilor vechi. Când și când nările mi se ineacă în valuri intoxicante de arome de coriandru proaspăt sau de mentă stropită cu apă rece. Nici nu-i de mirare că mi s-a făcut poftă de atay. Pe tarabe, admir sutele de culori vii construite din munți de ierburi aromatice, fructe și de legume care mai de care mai apetisante care stau rânduite îmbietor. “Doar zece Dirhami, kilogramul!” strigă muțește spre mine un negustor cu mâinile muncite. La picioarele lui, și într-un contrast strident cu marfa de pe tarabă, zac mormane de resturi vegetale scălâmbăiate, întinse, strivite, fără pic de strălucire și bâzâite de muște. Viața și moartea dănțuiesc în aceeași dimensiune. Dau din cap că nu doresc să cumpăr nimic. Un trecător mă ia prin surprindere și se izbește de mine, o pisică nespălată și plină de bube miaună speriată la picioare, sunt supt brutal ca printr-un portal și mă trezesc azvârlit în apartamentul nostru din Mers Sultan. Soarele răzbate puternic prin ferestre iar trupul ei este înghițit de un halou la care nu pot privi fără a-mi miji ochii. Aproape că-mi pun pleoapă peste pleoapă. Îi disting cu greutate trăsăturile dar îi pot auzi glasul ei cald cum răzbate ca prin vis “je t’aime mon amour! Reviens, J’ai hâte de te revoir”. Silueta întinde brațele spre mine…

… un pescăruș mai gălăgios mă face să tresar și toate dispar la fel de anunțate cum au și apărut.

Frigiderul zumzăie, apa din calorifer susură ca pișatul în măruntaiele tubulaturii albe și subțiri din aluminiu, pescărușii au amuțit. Căcat, simt că mă sufoc. Ridic brațul și privesc la ceas. E un Omega Seamaster. Fără ochelari nu-i mai pot citi cadranul așa că mă mulțumesc să-i admir doar conturul și cele câteva ornamente mai vizibile. Apropos, unde mi-o fi căzut ochelarii? Îi găsesc mâine. Privesc din nou la ceas. Tata, Allah să-l aibă-n paza Lui. Ceasul ăsta îmi amintește puternic de el. Micuțul lui Seamaster din argint e aproape tot ce mai am de la el. Mi l-a lăsat moștenire pe patul de moarte. Inspirat de gestul lui am cumpărat un altul, o ediție nouă a aceluiași model visând să las mai departe două ceasuri copiilor mei atunci când mi-o veni sorocul. Ceasul bunicului lor alături de cel al tatălui, două obiecte înrudite dar în același timp diferite ca de la cer la pământ care le vor readuce aminte că-n ele se ascund învățămintele a două generații de bărbați născuți în două ere diferite și care de acum, împreună și armonizați cu universul, veghează cu dragoste asupra lor. Poate că tata și-a furat nemurirea astfel. A mers. Asta am să fac la rându-mi. Simt că mă sufoc. Mă ridic brusc, mă clatin până-n dormitor unde mă prăbușesc în pat. Afară e o lumină umedă, rece și albastră.

Deschid ochii. Futu-i, iar am dormit până târziu. Interiorul îmi era măcinat ca de o vină capitală. Fuck! Mi-am amintit de pescăruși și am simțit cum mi se strânge inima în piept. M-am scuturat violent și m-am coborât din pat. Pășesc nesigur pe mocheta groasă și brusc mi se face poftă de cafea. Change of plans. În dreptul ușii dressing-ului cotesc la stânga unde calc pe suprafața rece al dușumelei din stejar masiv. Schimbarea materialelor de sub tălpile mele mi-a străfulgerat șira spinării. Mi-am reamintit de pavajul suk-ului din vis. Acolo pluteam cufundat în pace. Aici simt toate imperfecțiunile lemnului rece sub tălpi și mă simt ca dracu. Simt că nu mai am aer. Mă proțăpesc în fața mașinii de făcut cafea, glisez piesa gri, introduc o pastilă verde, glisez la loc piesa din plastic, o lumină mititică și portocalie clipește intermitent și bâzâitul Nespresso-ului îmi inundă nările cu aroma fierbinte a licorii multrâvnite. Luminița aia intermitentă și aburul ridicat mi-au reamintit de farul din Casablanca. Dau din cap nemulțumit, întind mâna după pachetul de Marlboro. Îmi vine să urlu până-mi scuip mațele pe gură. Aprind o țigară. Aștept răbdător până la ultima picătură de cafea, apuc cana cu poftă, sorb din lava neagră, trag adânc din țigară și fac cale întoarsă spre baia dormitorului. În dreptul ultimei oglinzi casetate din hol eram două spectre: o umbră neagră ca tăciunele și un halou albastru deasupra ei. Era umbra unei năluci. “Nălucile nu au umbră” mi-am amintit propriile vorbe din visul bizar. Liniștea din interiorul apartamentului meu mă asurzea așa că apăs butonul bateriei de duș și las apa să curgă. Iau lacom o altă gură din licoarea amară și fierbinte, trag din țigară apoi… mânat de un impuls puternic intru sub jetul dușului. Fuck it. Caut cu privirile lama de ras. Îmi ascult bătăile inimii sub apa fierbinte cu capul plecat. Bum-bum. Într-o mână e lama, în cealaltă e cana de cafea, în gură e țigara aprinsă. E atât de plăcut. Țigara se destramă la picioarele mele într-o grămadă de tutun tocat luată de apă. Hmm, ca să vezi: chiffonade.

Chiffonade. Cut-ul ăla este atât de elegant! Așezi frunzele aromatice una peste alta, le răsucești de-a lungul lor ca pe un trabuc apoi le tai perpendicular cu mișcări precise și adunate ca să obții un mănunchi de fire fine și delicate cu care vei decora preparatul presărându-le deasupra în cascadă. What the fuck went wrong?

“Ai fost un copil foarte ascultător” o și aud pe mama vorbindu-mi. Chiffonade. Aveam vreo 4 sau 5 ani, locuiam, încă, la bunica, în spatele Facultății de Construcții din Lacul Tei, pe Aleea Sărmășel, un cul-de-sac neasfaltat, înierbat spontan, mărginit pe una dintre laturi de un șanț destul de serios pentru pluviale întrerupt de podețuri din țărână așternute ca dinții babei în dreptul celor cinci sau șase case, nu mai știu sigur, care dădeau în aleea noastră. Aleea se închidea în proprietatea bunicii care așeza căciula “T” -ului desenat de amândouă. La stanga aleii locuia Gigi, un fante cu Mobră neagră, un bad boy neînsurat și cu cu mustață-porno. La dreapta locuia Laszlo-baci, un moș bonom, răpănos, solitar și misterios de a cărui grădină-junglă și aspect se speriau toți copiii din cartier. Printre noi circulau tot felul de basme creepy ori de câte ori venea vorba de el. Așa cum ți-am și spus, aveam 4 sau 5 ani și țin minte că i-am încălcat porunca mamei de a nu ieși din curte. N-am făcut mai mult de câțiva pași și bineînțeles că m-a prins. A încuiat poarta cu cheia și mi-a spus pe un ton răstit: “Ți-am zis să nu ieși din curte! Acum Iarbă să mănânci că la mine înapoi în curte nu mai ai ce căuta!” Am apucat o mânuță de iarbă pe care am îndesat-o în gură și cu șiroaie în ochi i-am răspuns cu “dar nu e bună”. Fără voia niciunuia dintre protagoniștii episodului, în acel exact moment s-a deșertat prima roabă de beton la fundația chef-ului din mine de mai târziu iar prima lui observație critică a fost că Lolium Perenne nu are valoare gastronomică. Dacă pe malul șanțului creștea năsturel sau cimbrișor cine știe cum ar fi evoluat povestea mea… Chiffonade. O tocătură de iarbă aromatică. Scuip mucul țigării, așez cu grijă lama de ras înapoi în mașină, strâng tutunul înainte să-mi înfunde sifonul din podea, mă săpunesc cu furie și opresc apa. În blugi, cu cămașa desfăcută și desculț intru în bucătăria mea deschisă. Pun mâna pe telefon, selectez “harraga”, apăs play, îl dau drumul pe blatul insulei unde cade cu un poc!, B&O îmi umple casa de sunet, pun mâna pe santoku și tai în două un zucchini. N-am habar ce vreau să prepar. Zâmbesc larg. Abia de acum îmi încep ziua.

Republica Floreasca