Ultima masă a Domnului Iisus Cristos. E ca și în fața mea, vie, colorată, animată. Grazie, DaVinci. Tuturora ne este familiară masa lungă cu foarte puține scaune și (aparent) austeră la care, din motive greu de explicat, toți participanții, 13 la număr, ocupă o singură latură și niciunul nu pare să îmbuce ceva sau că s-a atins de vreunul dintre puținele preparate lăbărțate schizofrenic de-a lungul ștergarului șifonat. Închid ochii și revăd scena în care 13 bărbați înghesuiți își freacă prohaburile reciproc dincolo de parametrii acceptați ai bromance-ului convențional și care discută aprins, claie peste grămadă, cine și ce morții lui a comandat de le-a venit nota atât de mare. Cââât?!!! E aberantă! Culmea e că cel mai efeminat dintre ei, nu e vreun păros atletic și burdușit cu testosteron așa cum te-ai fi și așteptat, Alphons (speculez aici) a scos bartai arma albă pe care și-o flutură nonșalant pe la rinichii unui comesean urlând cât îl țin plămânii (în gând) că-i taie pe toți de nervi, una la mână pentru că localul n-a fost fabulos așa cum i s-a promis pe instagram și că, doi la mână, el n-a pus gura pe homar, că consomé-ul de tomate a fost de tot căcatul iar de băut a avut doar o apă cu gaz. Bărbosul cu părul alb de lângă el, bărbat înțelept, încearcă să-l calmeze pe cuțitar șoptindu-i că bulangiul care pare c-a luat ayahuasca din mijloc e de vină. Privesc la el cum șade cu brațele ostentativ deschise ca o dovadă că și-a uitat cardurile acasă. Ăl cu păru alb se jură pe viața speriatului cu cotul în iahnie că de când îl știe pe nesimțitul din mijloc n-a auzit ca el să fi lăsat vreun bacșiș vreodată. Cică îndoaie apa cu vin, că e braconier pentru că umblă vorba prin târg că vinde caviar și dăruiește sturioni pescuiți noaptea la lanternă, aruncă cu pită-n oameni de le umflă căpățânile pe stradă, numai căcaturi, nimic bun. Bărbatul la care se referă, totodată și personajul central al tabloului, bolborosește neîntrerupt vrute și nevrute. Pare amețit de vin… “Caută și vei găsi. Bate și poarta ți se va deschide. Cere și ți se va da”. Colțul din dreapta tabloului răspunde cu “Really? Ia d-aci încărcătorul dacă te plângi că nu mai ai baterie și că nu poți folosi Apple Pay! Zici că n-ai buzunare la jellabie, ha? Băi panaramă, cere tu cât vrei și de la cine vrei că noi, de dat, nu-ți dăm nimic”… “Uite-te la el! Vezi cum te face din vorbe, nene?!“ șoptește bărbosul albit către Alphons, cuțitarul gangsta cu nervii la pământ. Colțul din stânga al mesei, mai să cadă cu roatele în sus speriat de cum evoluează evenimentele, încearcă să readucă armonia-n grup împăciunindu-i cu “coaie, lăsați, se mai întâmplă, nu-i deranj, plătim noi diferența, hai să mai luăm două sticle de vin și să facem pace” … “să arunce primul piatra cel fără de păcate” delirează mai departe tipul din mijloc turnând, parcă, și mai mult gaz pe foc: “Dude, chill… comandă-ți un espresso!” încearcă un bărbos din centru să-l calmeze pe amfitrion cu degetul ridicat în aer “Iubește-ți dușmanii” rostește bețivul mai departe fără să-i pese de iureș… “It’s the last time I’m sharing my cocaine with these guys” își jură tipul cu cotul înfipt în iahnie.

Fiecare nație are un nume pentru festivalul ăla restrâns iar dacă te macină curiozitatea ai să descoperi câte sunt, și ce nuanțe se ascund îndărătul fiecăreia dintre ele. În engleză e scurt și cuprinzător

“The last supper”. Adicătelea, “Ultima cină” pentru puținii care nu ciripesc limba Marelui Bill. Constat, a nu știu câta oară, că Anglo-Saxonii nu se pot abține să nu-ți explice cât mai multe în cât mai puține vorbe; Astăzi ți l-ar fi descris cu emoji, ceva gen “🍾🍻🥂🕺🕺☠️😱”. Nu este o cină oarecare, omule, e ultima lui cină. Scurt și la obiect. Zero mister, zero emoție inutilă. Altă cină n-a mai fost. Cel puțin asta zic ei. Și de ce n-ar avea dreptate? Le-ai mâncat vreodată potolurile tradiționale? Ia imaginează-ți cum arătau ele acum 2000 de ani în condițiile în care cu toții știm că bucătăria Britanică a cunoscut renașterea abia pe la finalul lui 1990. Cu gândul la bucatele lor tradiționale din Albion, bleah, cine naiba și-ar mai fi dorit să treacă prin astfel de torturi culinare nocturne seară după seară până la 90 de ani? Spotted dick and Porridge? Again? It must be the last one au căzut englezii de acord. Good for him, He saved us and his stomach from the pain of digesting that shit, bless his soul. Germanii, părinții lui “saxoni” din “anglo-saxoni”, la fel, nu fac excepție și fără să-și mai piardă vremea cu inutilități o numesc “Das letzte Abendmahl” însă nu înainte să cugete nițel filosofic asupra tipului de wurst (din milioanele avute la dispoziție) pe care și l-ar alege, fiecare, la ultima lui cină. Weisswurst, knakwurst, gelbwurst, leberwurst oder blutwurst? Ah, scheisse, so many wursts! Un maț umplut cu carne și alte alea. Nu tu vase de spălat, nu tu furculițe și cuțite. Cu mâna și musai cu senf. Adică, cu muștar. Satisfăcător und efizient.

Surpriza vine de la Greci. Încălcându-mi-se toate așteptările de la ei, grecii mă lasă cu gura căscată cu abordarea neobișnuit de nemțească a subiectului meu de azi: “to teleftaío deípno”. Sec. Ultima cină. Really? Atât? Și se mai laudă că sunt părinții filosofiei. Nu e Ultima Cină înainte de ridicarea la cer de-a dreapta Tatălui etc etc etc… Ultima cină. Fâs. E extrem de neobișnuit pentru eleni având în vedere că ei au inventat puzderia de complicăciuni ritualice când vine vorba de orice este sacru. Că-i Religie, moussaka sau orar de lucru, la ei totul este lent și complicat. Te ia somnul de trei ori până se-nchină popa și-și suflecă mânecile ca să ridice scaunele pe masa altarului. Până la ultimul client e politica “tavernelor” ortodoxe iar, ce să vezi, la ei popa este întotdeauna ultimul client. Care n-ai încercat să te ții treaz pe picioare ore-n șir privat de oxigen în bisericile întunecate doar admirând cracii sau decolteul vreuneia în timpul slujbelor de botez sau de cununie ortodoxe? Good luck la catolici unde, precauți, își așează invitații pe băncuțe ca să nu vezi nimic și atunci mai încearcă să pui tu geană peste geană dacă-ți mai dă mâna înghesuit în instrumentele alea de tortură. Incomode până la Iad și înapoi, bag mâna-n foc c-au fost inventate de către un inginer iezuit cu conștiința măcinată de păcate. Eu fără puzderia de carne dezvelită sigur n-aș fi rezistat așa că mulțumesc din inimă tuturor cracilor dezbrăcați de păcatul veșmintelor și sutelor de țâțe dezbărate de sutiene admirate de mine vreodată în biserici, căci doar mulțumită lor mi-am mai păstrat credința aprinsă-n suflet. Ce-au servit cei dekatreis la cina lor finală? Tone de tzatziki, dovlecei prăjiți, moussaka, dolmakia, un pește scump ca aurul, baklava, mult rakki, un dans dezlânat și precar în jurul unui pahar așezat pe podeaua tavernei, câte un ellinikó kafé (metrio, desigur) și circa doi metri de farfurii făcute cioburi până la finalul serii, semn universal acceptat în Attica că băieții s-au simțit de milioane. Efharisto Polli!

Italienii sunt ceva mai sofisticați. Deși, în general, se referă la Cină numind-o, ca și ceilalți de mai înainte, “L’ultima cena”, ei aduc o binecuvântată gură de oxigen subiectului pomenind-o adeseori drept “il cenacolo” (de unde și cenaclu, la români) sugerându-ți, astfel, că la masa aia, înafara erucțiilor bahice asociate, de regulă, cu berea linsă în viteză și a bășinilor scăpate pe sub ștergarul de pe masă în seara aceea s-au purtat și conversații pline de substanță în care s-au dezbătut idei profunde, filosofice, politice și existențiale, deci n-a fost chiar o cină oarecare cu vino rosso, mozzarella di bufala con pesto i maccheroni al formaggio con gremolata gătite, certamente, mult mai prost ca mamma fiecăruia dintre cei tredici personaggi. Cu excepția lui “frocio” ăla blond care și-a adus sabia de tranșat busuiocul după el într-o adunare atât de selectă, aspect care a ridicat vizibil tensiunea în stânga mesei, pot spune că oamenii s-au simțit chiar bine. Certo a fost intens, atmosfera a fost vie cum era și normal la italieni, așa că buna dispoziție a dominat evenimentul surprins de selfie grație celor 12 dintre ei care trăiau cu certitudinea în suflet că aveau să baloteze pasta și-n zilele care urmau să vină. Interesent, nu? A fost ultima cină, corect, dar n-a fost una plictisitoare. Toți participanții au dovedit cunoaștere și bun gust în fashion, erau asortați indiferent cum i-ai încrucișa, culorile erau vii, țesăturile de calitate, iar judecând după lumina de afară surprinsă în fundal cina a început pe la 3 după amiaza așa că până pe la miezul nopții cu toții își puteau savura espresso-ul din degetare fără să stea cu ochii pe ceas. Mâncarea a fost de căcat, certamente, dar numind eventul “cenacolo”, italienii ne asigură c-a fost favoloso pentru subiectele dezbătute. La final, cu toții s-au urcat în Fiaturile lor 500 iar din 13 bărbați 12 au ajuns acasă cu bine deci, over all, a fost o seară italiană tipică: tutto a posto e niente in ordine.

La Evrei lucrurile sunt simple: Cina n-a avut loc. Punct. În opinia lor o planetă întreagă și creștină bate câmpii. Iar dacă cina a avut loc, ea s-a numit Seder, iar dacă s-a numit Seder intră sub jurisdicția Primului Testament, deci, pa și pusi Noul Testament. Tipii din selfie sunt niște petrecăreți oarecare iar meniul e simplu: s-a mâncat capră sau oaie și sigur s-au lins boluri întregi de hummous kosher (doar partea din față, căci dosul e murdar). DaVinci, neglijent, le-a lăsat spațiul necesar să speculeze dându-le apă la moară; judecând după scandalul descris în tablou, acolo nu s-a petrecut nimic special. A fost un banal party prilejuit de Seder și că, evident, bărbații se ceartă pe ceva și, dacă știm cu toții ce subiecte ridică tensiunea în Israel, ele sunt doar două: real-estate și banii. Deci, așa cum am și suspectat, pare adevărat, în tablou se ceartă din cauza notei de plată și la ce reputație și-au câștigat de-a lungul mileniilor nu m-ar mira să aflu că la plecare chelnerul le datora niște scuze și vreo 30 de Shekeli.

Francezii o numesc La cene. The shit! Cina cu “C” mare. Nici prin cap nu le-ar trece să precizeze că-i și ultima iar asta doar pentru că le-ar aduce aminte că viața, la miserable, este și finită. Nicio altă cină ever? Merde, ca? Jamais! Putain, însăși ideea că o cină copioasă viitoare menită să repare erorile culinare consumate în precedenta n-ar mai exista provoacă valuri de diaree unui francez. Și, doar de amorul conversației, chiar de-ar fi fost perfectă, să admitem c-ar exista așa ceva, oare cina precedenta ar merita să fie și ultima dintre ele? La derniere? Să rateze un francez creațiile maeștrilor de mâine? Dacă vrei să provoci o migrenă unui francez roagă-l să-ți spună, ipotetic, care ar fi ultimul lui meniu înainte să dea ochii cu Creatorul. S-ar tăvăli în spasme de furie pentru că nu i-ar ajunge un an-lumină să consume tot ce-i lasă bale-n gură. Astăzi. Mâine cine știe, poate că mai adaugă ceva material nou pe lista lui de preferințe. Ultima cină? Oh, mon Dieu! Sacrilege! Acum, revenind la faimoasa La Cene… Și-au făcut cruce fericiți c-au fost doar 13 și nu 97 c-atunci își umpleau gurile rostind doar numărul participanților când rezervau masa: A table pour combien? Nous sommes quatre-vingt-dix-sept… (unul din motivele pentru care francezii nu prea dau bacșiș, săracii, e însăși limba franceză unde ca să rostești un număr trebuie mai întâi să-l deconstruiești, reconstruiești si să-l socotești adunându-l din bucăți alese după un algoritm inventat de Asterix ca la finalul epopeii să-l enunți pe “99”. Acum apucă-te de scoate și fracțiile din el ca să extragi un bacșiș de 12% dacă-ți mai vine. Mon Dieu, quelle cauchemar! Mai bine zic de tine că ești zgârcit). Dac-ar fi să speculeze asupra meniului servit… hmm, mai mult ca sigur că ți-ar umple urechile cu 39 de emulsii cu denumiri complicate stropite peste un ficat de gâscă îndesat în curul unei vișine marinate în cognac servită lângă un asortiment complex de vinuri înșirat pe o listă lungă cât un sul de hârtie igienică. Și tot pentru că sunt francezi, efectiv nu se pot abține de la critică… baaaa… normale… euuuuuh… cina a fost extraordinaire dar n-a fost perfectă. Desertului, deși bun la gust, i-a lipsit sufletul deoarece cartofii prăjiți asortați la el au fost prea uleioși și cu 0.5 mm mai groși, masa ne-a fost în curent, muzica nepotrivită, la masa de lângă noi au fost străini prea gălăgioși, guvernul e prea lacom, restul de lume ignorantă iar vinul servit de noi era la temperatură nepotrivită. Perfect dar criticabil, asta ca să nu se dezică de la faima că le pute tot. De aici vin și rezervele asupra titlului de “la derniere cene”. La derniere? Jamais!

Cina cea de taină. Aici românii își trădează profunzimea. Taină… uuuu, expresia taină, însăși, are un aer aproape ezoteric. Nu e Masa Ocultă, Ascunsă, Confidențială, Secretă, Adăpostită, Enigmatică, Furișată, Ferită, Misterioasă, Dosită… deloc, monșer, este exclusiv și de-a dreptul “tăinuită”. Însă atenție, nu e și ultima. Mucles total, nicio vorbă despre caracterul ei final. Dar acum îmi pun și eu, ca prostul, întrebarea: De ce e Tăinuită? Sau, poate, de cine anume? Nimeni nu știe exact să-mi spună. Ce tăinuiește ea? Locația că n-o vor umplută cu maneliști fără Lamborghini? Meniul? Mesajul? O masă săracă în bucate dar bogată în înțelepciune? Nimeni nu știe și stii ceva, nici că-mi pasă. O doresc tăinuită. Îmi place așa cum o știm. Un exercițiu interesant ar fi să întrebi un român despre ce crede el că s-a servit la ultima cină a Domnului. Sigur a fost un bairam de toată pomina. Acum, că vorbim de români, la cina aia sigur s-a servit o ciorbiță, poate de burtă sau de văcuță, cu multă smântână și cu ardei iute, dar numai după ce s-au degustat în prealabil niște mezelicuri elegante așezate cu buldoexcavatorul pe un platoaș asortat cu de toate cu stridii și caviar ca să fie bine și nu rău. Slăninuță, ceva murături, niscaiva ceapă, multă pâine de cuptor, niște ceafă tăiată mărunt, puține jumeri, brânzică, o mână de afumături, roșioare tăiate felii, smântână, castraveți, salamlâcuri de toate felurile, măsline, nițică boia, salata boeuf, țoiuri cu tărie, nu multe, doar vreo 2 damigene, sarmăluțe cu mămăligă, cârnați, o piftiuță, un digestiv compus dintr-un porc la proțap și o mână de Mezim Forte, Colebil și Triferment la final ca să poată mistui cinuța tăinuită pesemne față de orice urmă de măsură sau de bun simț. Love it! Nu, nu e ultima, să moară mă-sa! E de taină, vericule! Dacă are carne, mai ales perpelită pe jar, moamă frate, îmi plouă deja în gură… ș’altăă datăă, altăă daatăăă o s-o facem și mai, și mai laaaatăăăă… Nu uita de băutură, fratee! S’ curgăă-n valuri, bre, mânca-ți-aș coaili tali de crâșmar. Plânge masaaa! Quo vadis Domine? Să mă piș c-am ras două navete de bere. Dacă Domnul Iisus ar fi fost român sigur l-ai fi auzit rostind centurionului care l-a tras pe dreapta 100m mai jos de local: “Șefu’, să moară mama aia fără de păcat dacă io am băut mai mult d-o bericică, și aia mică… Să mă urce Dumniezău pe cruce dacă te mint!”

Privesc lung la cifrele din contul meu și cuget la cum ar arăta my last supper, asta dacă mi-aș propune să organizez unul. Le-ar prinde bine o gură de oxigen așa că am să-ncerc un my best shot înainte să schimb planul de zbor. Again. Dar ce mi-ar plăcea să servesc la ultima mea Cină? Asta da, challenge, mai ales pentru un chef. Hmm… încep să-i înțeleg pe francezi. Food for thought

București