Dacă ești în trecere prin Tangier și vrei să-ți petreci măcar o noapte într-o adevărată instituție istorică, atunci fă-o musai la Hotelul El Minzah. De la inaugurarea lui în 1930 și până-n zilele noastre, El Minzah a găzduit o constelație eclectică și impresionantă de superstaruri politice, culturale sau mondene ale căror fotografii tronează pe pereți la loc de cinste oriunde te-ai învârti prin hotelul cu ale sale patru stele meritate pe drept. Winston Churchill, Kofi Anan, scriitori, regizori, actori celebri, în viață sau oale și ulcele, garantat nu te poți plictisi plimbându-te cu ochii mijiți la pereții bogat ornați în stil autentic marocan. La nici 100 euro pe noapte. Dacă îți este foame și vrei să mănânci bine, o poți face binemersi și la hotel, unde ți se vor așterne la picioare trei puncte în care se servesc tot atâtea meniuri distincte și în egală măsură de gustoase. Selecția e destul de limitată și un pic cam piperată pentru Maroc. De fapt mint, mult prea piperată dacă ești obișnuit să sapi după revelații printre comorile street-food-ului. Meniul de aici e cel puțin de patru ori mai scump la felurile principale și de zece ori la aperitive (și la altele) pe lângă ce-ți poate oferi strada. Nu se justifică în opinia mea. Dacă vrei băutură alcoolică, însă, treaba se schimbă imediat căci nu se găsește chiar pe toate drumurile ci doar în localurile cu licență și pe care le numeri pe degete în fiecare oraș așa că rămâi pe curu-ți.

Ești curios ca mine, vrei să înfuleci ceva cu adevărat bun și mai ales la un preț derizoriu, vrei să iei în piept culorile locale? Atunci urmează-mi instrucțiunile. Cultural dive 101. Îți propun două locuri vizitate și pentru care garantez, alături de o propunere cu caracter general, free style și favorita mea all time în Maroc. Pe asta ia-o ca pe o recomandare culinară la varică, dacă vrei. E o soluție-instant inventată și probată de mine, vegană, curată (diaree-free) și universal valabilă indiferent unde te-ai afla pe teritoriul Marocului. Bun, acum indiferent de preferințele tale, că mergi pe mâna mea sau nu, că vrei să explorezi de unul singur universul lor culinar (chiar te și încurajez s-o faci), traseul meu te trimite direct în seiful băncii, so to speak, iar de acolo ești liber să-ți faci de cap după pofta inimii.

Cum ieși din hotel ești pe Rue de la Liberte, o stradă sinuoasă și în pantă. O iei spre dreapta, cotești pe lângă o vitrina burdușită de aparate foto și de filmat vintage (superbe; mi-am pierdut minute în șir în dreptul vitrinei admirându-le) și de la ea dacă mai faci trei metri ai să te trezești în capul unei scări uriașe din piatră cu treptele curbate la mijloc de milioanele de pași făcuți pe ea timp de mai bine de un secol. Nu te lăsa intimidat de negustorii ambulanți cu răhățișurile lor expuse pe cearșafuri așezate de-a stânga și de dreapta treptelor și calcă cu curaj printre ei. În general n-ai de ce să te temi, sunt negustori și presupun că nu ai ieșit în oraș împopoțonat cu bijuuri sau cu accesorii stridente care țipă “jefuiește-mă”. Ca dealtfel peste tot în lumea asta, (poate chiar mai puțin ca-n Rio, Londra, Barcelona sau la Paris) și aici ai să găsești oameni cu voința mai slabă și cu repere morale dubioase. Ia-ți măsurile minime de precauție și ești safe. Scara e imensă iar treptele ei sunt lungi. Diferența de nivel e de vreo zece-cincisprezece metri. Tu coboar-o și-n dreptul ochilor ți se va așterne o stradă îngustă cu tot felul de șandramale, hiper-aglomerată, cu mulțimi pestrițe de oameni care mișună în susul și-n josul ei în timp ce feresc mașinile care-și claxonează ca turbate libera trecere. N-ai idee cât de anevoioasă poate fi porțiunea aia de drum. Bănuiesc că arta claxonatului e materie de studiu obligatorie la școala de șoferi de pe aici căci nu ești pregătit cu adevărat până ce nu stăpânești ca un pro cum se muiește la 120 Db, semnalizează o intenție, evită o coliziune sau cum se salută politicos. Rămâi înțepenit în mijlocul drumului. Bun, acum te afli la periferia suk-ului din Medina veche și dacă te abați te poți rătăci, așa că rămâi pe străzile late sau ia-ți repere serioase la fiecare pas. Reclame, fațade relevante, nu-ți lua reperele privind în dreptul ochilor că nu le mai vezi; străzile marocane sunt foarte dinamice. Fructe, papuci, baterii, haine, plasticăraie, spice-uri, toate vin în cascadă sau zac claie peste grămadă. Te strecori printre ele. Ești pe strada Funduk al Chajara. Ajungi la Cimitirul Evreiesc unde cotești la stânga și de acum urci destul de abrupt pe Rue Salahu’Din Al Ayub. Nu ai cum să ratezi Marche Centrale de Poisson pentru că te vei izbi de zidul invizibil al unei putori îndescriptibile, mai ales începând de la amiază încolo. Dacă ești înfundat la nas în ziua aia roagă-te să n-ai Covid și consideră-te norocos. Nu-i te teme, roiurile de pescăruși de deasupra clădirii o să ți-o indice cu cercurile desenate deasupra ei. Treci cu simțul mirosului damblagit pe lângă clădirea uriașă vopsită în albastru și alb a pieței de pește, reapar micile magazine și tarabe cu tot felul de mirodenii înlănțuite fără vreo delimitare prea ostentativă apoi imediat după ele ai să te trezești într-o piață superaerisită și în pantă dominată de o fântână arteziană masivă. Ești în Sahat 9 Avril. Pe mâna stângă ai să zărești Cinema Rif, o clădire art deco interbelică și acum închisă pe motiv de Covizi și pe care scrie poetic “Trapped in Tangiers but always together. We miss our cinema”. Pe dreapta, imediat de cum ai intrat în piață, poți începe să numeri cinci locante septice ascunse sub o singură copertină roșie și lungă cât o zi de post. E confuzantă, știu. Pare c-ar fi un singur comerciant însă nu e așa. Tu numără cinci spații cu atenție și la al cincilea te oprești. Orientează-te după vitrinele frigorifice. Nu te lăsa păcălit, unele sunt mai mici și altele mai mari. Aia e terasa pe care ți-o recomand și pe care ai s-o recunoști după vitrina frigorifică incredibil de mititică și plină de peștișori. Bienvenue chez Moustafa. Ladies and Gents: Tajine de Sardine. The best sardine tajine. O să te întrebe dacă le vrei lipite sandwich înre ele (un alt dish gustos) sau tajine. Tu insistă că vrei tajine. E superb. Localul e mărunt, are șapte mese dar vinde cel mai bun tajine de sardine din câte am mâncat până acum în Tangier și, trust me, scobitul după potol gustos e sportul meu favorit. E superb! Închide ochii la mizeria din jur, ignor-o complet și mănâncă cu toată încrederea căci alt tajine mai bun nu ai să găsești de aici până-n Chefchaouen, la 140 km distanță de scaunul în dreptul căruia stai acum și eziți ca flețul. Show some balls, dă dovadă de spirit de aventură și avântă-te cu încredere. N-ai să regreți. Dacă îl împarți în doi tajine devine tapa. Ai loc și de bsara, o supă delicioasă, sau orice altceva similar s-a nimerit să gătească în ziua aia. Cere sare că pe aici lumea mănâncă ușor nesărat. Dacă mănânci tajinele singur, te saturi, nu mai ai loc de altceva. Eu nu pot mai mult. Rupe din pâinea prospătă și înmoaie-o în sosul care clocotește șub nasul tău în vasul din lut și în gura ta se va încinge din senin o horă salbatică de arome. Ceaiul îl comanzi la el dar ți-l servește vecinul care e specializat în Atay. Musai dulce, lasă grija greutății corporale pe mai încolo. Cu 50 Dirhami (5 euro) mănânci de crăpi o mâncare senzațională iar la banii ăștia fii sigur că te-a încărcat pentru că ești străin. Îmi plouă în gură cu gândul la ea.

Nu vrei tajine de sardine că te sperie locul, nu te condamn prea tare, ești un pussy sau poate că urăști peștele, ei bine, ai la îndemână soluția-instant de care pomeneam mai înainte: cea free-style. E ușor de găsit, e pe toate drumurile, tot ce trebuie să faci e să dai dovadă de un pic de imaginație ca s-o încropești ad-hoc. Cauți “msemmen” (pătrat sau rotund), în jur de 5 Dirhami. Apoi întreabă de harissa. În locul unde găsești harissa (care ți-e vândută într-o punguță) găsești măslinele, uleiul țărănesc (super pur) și, în general, o grămadă de legume conservate în saramuri ca pentru toate gusturile. Alege ce vrei, improvizează, nu cumpăra de mai mult de câțiva bănuți. A, și dacă bagi o cola… e perfect. Dacă alegi atay în loc de cola… wow! Raiul pe pământ. Rupi din msemmen bucățele mai mici, le scufunzi în pasta sărată și iute, le înfuleci, bagi o măslină, o murătură și iei o gură de băutură ca să speli cu zahăr iuțeala plăcută. Închide ochii și savurează în liniște culorile unctuoase aprinse ca artificiile de 4 iulie pe întreg cerul gurii tale. Avertisment: Atenție sporită la erecția de proporții epice sau la lindicul făcut suliță… amintește-ți, totuși, că te afli într-o țară islamică!

Dar dacă vrei o experiență și mai și, next level, multisenzorială, atunci îți recomand cu toată inima preferatul expaților de pretutindeni (aciuați prin Tangier), francezi, americani, arabi, germani sau hipsteri, prietenul întregului cartier, pe unicul și inconfundabilul Abo Tayssir pe care l-am descoperit la recomandarea unui tânăr cu care am conversat filosofie pe marginea tajinelui de sardine în localul septic de lângă Cinema Rif. Așa descoperi unde, ce și cum. Numai prin recomandări. Ca să nimerești la Abo Tayssir mai ai de mers, puțin, nu mult, și pentru asta va trebui să pătrunzi mai adânc în medina veche printr-o poartă impresionantă, albă și veche denumită “Bab al Fahs”. Imediat după ce treci prin poartă, pe stânga ți se deschide o colină înverzită care spijină poalele Tribunalului Comercial cocoțat confortabil pe culmea ei. E un reper bun. Pe dreapta te prelingi la pas molcom pe lângă o altă baterie de restaurante, vânzători de fructe și de mirodenii inșirată la parterul unor clădiri superbe cu două etaje, din era colonială care șerpuiește înaintea ta cât vezi cu ochii. Mergi pe lângă ele și ai să intri pe Rue d’Italie. La nici 40m cum urci, și-n locul unde strada se bifurcă, vis-a-vis de Cine Alcazar (cel mai pitic cinematograf văzut de mine ever- ctitorit, probabil, pe vremea fraților Lumiere) ai să dai de un local îngust de circa doi metri și jumătate și adânc de vreo zece, cu o reclamă neagră agățată desupra ușii pe care scrie mare “Abo Tayssir”. Așa-l cheamă pe om. Lasă mâncarea autentică siriană, lasă, gustul absolut demențial al mâncărurilor sale, lasă ceaiul negru (o raritate) sau cafeaua cu hel (un adevărat lux în Maroc), Abo Tayssir e un personaj ca de film și iubit de toți străinii care i-au trecut vreodată pragul. Care cum intră devine instantaneu familia lui iar conversațiile se încing în foc încrucișat într-o babilonie lingvistică peste care Abo Tayssir domnește ca un împărat. La intervale regulate îl vezi cum apare, agită spiritele cu câte o petardă hâtră apoi dispare în bucătăria de la etaj. Toată lumea se îndoapă și râde până ce isprăvește apoi pleacă și intră tura următoare. N-am mai întâlnit un om ca el. Are vreo șaizeci de ani, de șapte ani e refugiat din calea războiului, are părul alb și rar, un trup masiv și bine clădit, dinții înegriți de cafea și de tutun, vorba lungă și accent dulce de Damasc. Ca orice damaschian e plin de umor, are tolba plină de șopârle și e de un pitoresc ieșit din toate canoanele cunoscute de mine până la el. Dacă vorbești araba ești cu adevărat norocos căci orice conversație cu el se transformă într-un regal spiritual fără de pereche. În foarte multe privințe îmi aduce aminte de tata așa că l-am adorat imediat. Știe cinci cuvinte în engleză dar se-nțelege perfect cu mușterii săi în toate limbile pământului. Oricum, stai liniștit, întotdeauna se oferă careva să te ajute c-o traducere și din acel moment ți se oferă ocazia să socializezi cu oameni pe care în alte condiții nu i-ai fi cunoscut niciodată și cu care, mulțumită lui Abo Tayssir, acum schimbi povești, capeți ponturi valoroase, râzi și legi prietenii neașteptate. Dacă ar fi să descriu atmosfera de acolo într-un singur cuvânt, acela ar fi fără să ezit: “magică”. Cu 150 dirhami se ghiftuiesc până crapă patru mâncăcioși. Cel mai bun hummous, cele mai bune kibbe, cel mai gustos muhammara, și câte și mai câte, întocmai ca la mama lor acasă, fără nicio exagerare.

*Dacă niciuna dintre variantele culinare propuse de mine nu-ți sunt pe plac, sau dacă mori de foame pe aici pentru că nu suporți mirodeniile, well, înseamnă că ești praf la orientare geografică, ți-ai ratat casa cu câteva paralele și meridiane bune iar cartoful tău fiert din farfurie zace rece bocnă pe masa din bucătărie*

Stând amândoi în stradă și cu păhărelele de ceai negru în mâini la o țigară, am spart liniștea dintre noi adresându-i o întrebare amfitrionului meu drag: -Ya Abo Tayssir, după șapte ani petrecuți aici ți-ai făcut un rost nou, ești cunoscut și respectat, azi te-am însoțit la cumpăraturi și am văzut cu ochii mei că toată strada te iubește, inclusiv polițiștii pe care-i măscăreai în fel și chip și cu ăștia n-am prea văzut să se glumească Sunt tare curios să aflu… tu ești “acasă”?

A tras din țigară, a sorbit din ceai fără să se grăbească apoi mi-a zis: -Nu, dragul meu Abu Abdo, Sunt ca un pește în mare; mă mișc fără dificultate, sunt în elementul meu, însă privesc deasupra capului și oriunde aș căuta nu văd niciun acoperiș. Așa mă simt de când am fugit și așa am să mor cel mai probabil. 

Am dat din cap afirmativ cu ochii în Cine Alcazar scris de o șchioapă pe clădirea veche de vis-a-vis apoi ne-am zâmbit complice fără să mai scoatem o vorbă. Am aruncat mucul de țigară, am dat paharul peste cap, ne-am pupat și îmbrățișat cu foc ca doi prieteni vechi de când lumea și pământul, mi-am luat la reveredere și l-am lăsat în urmă ca să mai rătăcesc puțin prin apa mării.

De aici, de acolo și de niciunde