Legenda spune că un shogun, Ashikaga Yoshimasa pe numele lui, și-a trimis bolul favorit de ceai înapoi în China cu rugămintea ca acesta să-i fie reparat. Până aici toate bune și frumoase. Când i-a fost returnat, însă, nimeni n-a mai avut curaj să i-l arate căci fusese dres oribil așa că, imediat, deasupra palatului imperial s-au strâns nori negri și grei de furtună. Ce “inbu” mă-sii facem noi acu’ cu “tawagoto” ăsta de lucrare? și-au spus meșterii curții imperiale cu ochii la daravela primită. Cine i-o dă lu’ boss? În ciuda aparențelor dracu nu era chiar atât de negru căci realitatea era că pân’ la capăt tot se aleseseră cu ceva de pe urma experienței nasoale, și anume, cu ceva nou și nemaivăzut în arhipelagul nipon: cu soluția propusă de peste ape. Dacă nu știai povestea, află că mă refer la dresul ceramicii sparte cu metal topit. Și eu am aflat de ea abia târziu, stai liniștit. Ideea li s-a părut extraordinară, nu însă și calitatea execuției care lăsa, în mod evident, complet de dorit. Tehnica avea potențial așa că meșterii japonezi care și-au frecat îndelung căpățânie privind la ispravă și-au zis: “Tawagoto Chūgoku-sei! Hoka ni kaiketsusaku wa arimasen. Tameshite mimashou” (căcat made in China! altă soluție nu avem, hai s-o încercăm). Zis și făcut, și cât ai zice Toyota, și-au suflecat mânecile, au studiat cu atenție bolul apoi folosind aceeași idee au căutat să dreagă busuiocul de o manieră cât mai elegantă, oricum, suficient de elegantă încât să-și păstreze căpățânile pe umeri cel puțin până ce shogunul se face din nou rangă și iar sparge vesela de tatami c-un sirtaki drăcesc de pleznește fierea-n Zorba. Au amestecat pulbere de metale nobile precum aurul, argintul sau platina cu lacul specific folosit în ceramică apoi și-au zis “why not”, au renunțat cu totul la lac și au aplicat metalul topit direct pe cioburi iar din acel moment au luat naștere atât o nouă practică în arta ceramică cât și un nou curent filosofic care le-a venit mănușă japonezilor așa cumpătați cum îi știm. Noul curent filosofic exploata spiritual simbolistica ascunsă în spatele actului reîntregirii prin lipire a un vas spart. La un moment dat erau la așa mare căutare încât unii colecționari erau suspectați că le spărgeau dinadins doar pentru a le spori prestigiul și valoarea. Tot prostu cu bani știe să le cumpere și să aprecieze un obiect nou și dezbrăcat de personalitate, nu?… Cioburile, crăpăturile sau bucățile sparte erau de acum asociate de-a pururi cu înțelepciunea, cu experiența, cu istoria, motiv pentru care valoarea obiectului în cauză creștea înzecit. Wabi-sabi (îmbrățișează defectul, imperfecțiunea). Ne elevăm spiritele, adăugăm plus valoare obiectului avariat, dăm un exemplu cunoscuților și ne scutim de o cheltuială inutilă la IKEA. Watashi o fakku! ; patru “usagi” dintr-un foc!

wabi-sabi. Hmmm… nice… Cu fiecare ocazie cu care m-am nimerit prin vreo biserică cu cimitir îmi pierdeam vremea printre morminte doar ca să trec mai repede peste slujba religioasă pe care n-am gustat-o niciodată. Că era căsătorie, că era botez sau înmomântare, nu conta, pe toate le fentam pe cât puteam din plictiseală sau pentru că mă simțeam incomod. Nu știu exact de ce. Asta dacă, normal, nu eram din întâmplare chiar naș, caz în care nu aveam de ales și înduram toată tărășenia. Ar fi fost și culmea să dau bir cu fugiții cu lumânare cu tot, nu? Ei bine, pășeam cu reverența de rigoare pe aleile din cimitir și-mi pierdeam timpul citind plin de fascinație pietrele sau crucile montate, cari mai strâmbe, cari mai drepte, cari mai belite, cari mai crăcite, cari mai căzute pe la capătâiul mormintelor vânând cu ochii după epitafuri. Țin minte că-mi opream respirația căutând în partea de jos după ultimul nume. Sub el citeam data nașterii urmată de o linie apoi de un spațiu gol, semn că persoana încă mai trăia. Încă. Această mică constatare m-a dus cu gândul la expresia americană “death and taxes”. Avem două certitudini în viața asta: moartea și taxele. Dar oare e și adevărată zicala? Nu știu dacă toți își achită conștiincios taxele, de fapt știu câțiva dar nu dau nume, deci iată deja o primă hibă în zicală. Cu toții murim, nu? Aici a nimerit-o, e dovedit, nimeni nu poate contrazice evidentul, doar mă aflu într-un cimitir, ce pizda mă-sii, și e plin ochi de oasele cotizanților de taxe. Cel puțin ale taxelor de cimitr căci zbori la gunoi dacă popa vede gol în caietul lui de colectă. Dar, oare murim cu adevărat o singură dată-n viață? Bolul de ceai al shogunului nu murise odată cu cioburile sărite din el? În mod firesc trebuia să ajungă la gunoi, nu? Era mort. Ei bine, nu numai c-a fost reparat și că și-a împlinit pe mai departe menirea lui de bol de ceai, dar odată reparat cu aur valoarea lui a mai și sporit înzecit în ochii stăpânului, iar din secolul XV încoace valoarea continuă să-i crească în fiecare an aproape exponențial. Atunci mi-am pus din nou întrebarea? De câte ori de-a lungul vieții nu ne-am ciobit cu toții sufletele? De câte ori ai auzit expresia “inima făcută zob” , “inimă zdrobită” sau “inima făcută cioburi”? De sute de ori, și pun pariu pentru asta. Dacă fiecare schimbare majoră intervenită în viețile noastre e o moarte simbolică iar decizia noastră de a merge totuși mai departe e în esență o lipitură la fel de simbolică făcută cu aur? Acest amănunt, în teorie, ne sporește valoarea, asemeni vasului din poveste, nu? Kintsugi, arta de a lipi cu aur cioburile de suflet, that’s new… Bolul de ceai îndeplinea un rol, e drept, important, era prețios căci transporta licoarea mult râvnită de shogun, dar odată reparat cu aur a devenit mai prețios decât orice altceva din încăperea aia. A căpătat înțelepciune, experiență, are o istorie, are suflet. Cel puțin asta și-o fi zis bolul imediat după ce s-a văzut reparat. Dacă teoria s-ar aplica și-n cazul nostru, al muritorilor care merg mai departe după ce s-au făcut fărâme, atunci sufletele ciobite și lipite cu aur sunt mici și nedorite morți unde aurul ar fi învățămintele trase din experiențe. N-ar fi cool să fie așa? Mi-ar plăcea să am dreptate.

De niciunde și oriunde…