Am rătăcit câteva clipe după chei minunându-mă cum de nu mi le găsesc pe nicăieri în condițiile în care casa este complet nemobilată. Șnurul negru și gros legat de ele le făcea invizibile pe blatul masiv din marmură neagră așezat în “L” ce domină singurele două laturi cu adevărat utilizabile ale bucătărioarei proaspătei mele locuințe. Le-am apucat grăbit c-o mână, am aruncat o a doua privire chiorâșă la corpurile mobilierului de sub și de deasupra blatului întrebându-mă cine pizda mă-sii s-ar fi gândit să-l improvizeze în totalitate, policioare, dulapuri și etajere, din profile masive de aluminiu vopsite în alb, ca pentru ferestre, o soluție care-l făcea nu numai urât cu spume cât și complet nepractic. În cap mi se și contura deja profilul psihologic al celui care deține titlul de proprietate cugetând, ușor alarmat, că mai toate celelalte de prin casă sunt croite cel mai probabil în același spirit și de către aceeași persoană. Am scuturat din cap a pagubă apoi m-am răsucit pe călcâie decis că nu este momentul pentru prea multă analiză critică. Ușa de la intrare cere un protocol mai aparte pe care mi l-am însușit deja în cele câteva zeci de minute scurse de când am parcat mașina la piciorul blocului mititel așezat în inima cartierului “Mers Sultan”. “Silozul Sultanului”; frumos, nu trebuie să fii un geniu ca să înțelegi de unde-i vine numele – mi-am zis când am aflat unde mergem. Am tras ușa după mine atent să nu rămân cu mânerul clanței în mână, am pus presiune pe levierul ei din alamă ca s-o salt înspre balamale, am tras de ea, m-am asigurat că aud click apoi am răsucit cheia de două ori înspre în stânga împingând și trăgând ușa ușor când înspre înainte când înspre inapoi. Satisfăcut că de data asta m-am descurcat mai rapid și fără complicații am făcut trei pași pe holul scurt apoi am apăsat butonul orb al liftului sperând ca liftul, trecut binișor de prima lui tinerețe, un no-name cel mai probabil autohton (deci, foarte foarte ieftin), de data asta să se miște, nu ca rândul trecut când l-am așteptat ca idiotul minute în șir până am realizat că număr muștele de pe tavan. 

Abia ce ne-ntorseserăm de la Tangier, unde ne-am petrecut prima noastră noapte împreună după mai bine de trei luni de când mă condusese la aeroportul Mohmed VI și, iaca cum la mai mult de o zi, încă mai trăiam primele clipe ale revederii. Imediat ce-am scăpat de ultimul check-point am zbughit-o din port înspre Tangier unde, odată ajuns, am tras mașina lângă o bordură, am ieșit din ea, mi-am ridicat privirile urmând instrucțiunile primite prin telefon și am zărit-o cum îmi făcea cu mâna din balconul apartamentului amicei ei în care m-a așteptat întreaga zi. Zveltă, frumoasă și tare fragilă. Parcă mai plăpândă decât mi-o aminteam, dar și cu mult mai frumoasă. Am condus în tăcere și mână-n mână circa 30km până la hotelul ales de ea, ne-am luat bungalow-ul în primire, am lăsat bagajele din mâini apoi ne-am strâns în brațe nevenindu-ne a crede că e aievea… Imaginează-ți că, după așteptări înșelate care te-au ținut cu sufletul la gură luni bune de zile, ceea ce nu credeai că se va mai întâmpla vreodată a devenit peste noapte realitate; te cam cuprinde panica, nu-i așa? În ciuda ardorii cu care ne-am dorit-o, revederea ne-a luat ca din oală pe amândoi. Cum se reînoadă fizic o relație întreruptă atât de violent și care a fost ținută-n viață luni bune numai grație whatsapp-ului? Bănuiesc că urmează s-o aflăm.

Ușa liftului s-a închis în urma mea la fel de violent pe cât se deschisese cu câteva secunde înainte și numai norocul a făcut să evit, la mustață, o ghilotinare de proporții epice. Ce surpriză, ușa automată nu e prevăzută cu senzori de prezență. Încă de când am dat cu ochii de lift am suspectat că e un produs autohton; acum, însă, după povestea cu ghilotinarea, nu mai aveam niciun dubiu. E conceput după principiul “dacă ai murit înseamnă c-ai fost un prost și c-ai meritat-o”. Pe aici oamenii slabi pier repede. Survival of the fittest. 

Odată ajuns la parter am orbecăit puțin pe holul întunecat placat cu marmură maro atent să nu calc aiurea pe cele câteva trepte intermediare așezate la jumătatea distanței dintre lift și poarta imobilului. M-am opintit în ușa masivă din fier cu panouri din sticlă și, în sfârșit, m-am văzut afară pe trotuarul îngust. Automobile căcălău, parcate ca sardelele cât vezi cu ochii în susul și-n josul străzii. Am ocolit mașina albă lăsată-n dreptul proaspetei mele locuințe, m-am proțăpit în mijlocul străzii înguste cu mâinile în buzunare și m-am răsucit înspre imobil ca să-i memorez fațada. “6 Lamis” scrie cu litere de-o șchioapă deasupra intrării mărginite de două coloane surghinuite nefiresc între bordură și peretele ei. “6 Lamis, Rue Nisrin”… Mi-am aprins o țigară apoi m-am lăsat distras de spectacolul abracadabrizant oferit de linia trotuarului din cale afară de accidentată. Primul aspect pe care l-am remarcat la el a fost că nu respectă aceeași cotă de la un capăt la celălalt al străzii și că nu zăresc două materiale identice în compoziția lui. Ciment sclivisit, felurite dale turnate în beton așezate în toate manierele și după toate priceperile se prăbușesc sau se proptesc (după caz) în porțiuni scurte de piatră cubică succedată de bitum, de pietriș sau de pământ dezvelit alcătuind unul dintre cele mai dificile trasee de off-road urban imaginate vreodată. Probabil că pe aici cărucioarele, roabele sau scaunele de invalizi au șenile pentru că nu s-au inventat încă roți capabile să facă față unei atari provocări. Am plescăit împăcat cu situația, am pivotat spre dreapta, am parcurs repejor cei nici douăzeci de metri ce despart imobilul meu de  Rue Zarhoun apoi am cotit-o în susul străzii înfruntând mașinile care curgeau înspre mine ca bancurile de somonii la depus icrele. Preferam să le înfrunt pe carosabil decât să-mi încerc încălțările și norocul pe trotuarul murdar și atât de accidentat. 

Mers Sultan, centrul chic al Casablancăi până târziu după cucerirea independenței din 1956, cândva populat exclusiv de europenii cu stare și de protipendada marocană – mărturie stând bijuteriile art deco și art nouveau presărate la tot pasul- e acum un cartier decrepit care-ți frânge sufletul gândindu-te la potențialul irosit cu atâta inconștiență. Astăzi e ocupat de câțiva expați nostalgici sau cu buget strâmtorat și de provinciali chit că, în majoritatea lor sunt la a doua generație, adică progeniturile servitorilor, ușierilor, bucătarilor, șoferilor, portarilor și majordomilor de altădată care s-au instalat în casele abandonate pe rând după ce proprietarii de drept – care siliți sau care mai înțelepți – și-au luat tălpășița repejor și cu coada-ntre picioare. Idiosincraziile culturale berbere sunt mult prea puternice ca să se lase șterse cu una cu două doar în virtutea faptului că te-ai născut la oraș iar acest fapt se datorează structurii după care se construiește o familie tradițională marocană. Aruncă-ți o privire pe o hartă și cugetă mai întâi la condițiile geografico-climaterice care au modelat de mii de ani tiparul, șablonul familial de pe aici: expunerea de milenii la climatul dur și deșertic a optimizat tipul de dialog între membrii unei singure familii pentru ca aceștia să supraviețuiască, apoi pe al celui între o familie și restul de familii care alcătuiesc un clan, iar mai departe, între clan și trib, și între trib și celelalte triburi etc. Acu’ plusează cu religia islamică, invadează-i vreme de secole, zăpăcește-i, calcă-i în picioare bine de tot, ține-i în întuneric, umilește-i, cacă-te în capul lor cu curul tău alb apoi dă-le pe mână o vilă Art Deco și, înainte s-o tirezi cu bagajele făcute-n grabă zi-le să lustruiască temeinic alama că altminteri oxidează. Eu zic să aștepți mult și bine. În loc să le condamni indiferența afișată față de valorile europene eu zic să le admiri încăpățânarea dovedită deja de a supraviețui în condițiile în care foarte puțini ar face-o. Pentru mine liftul din imobilul meu este o ghilotina. Pentru un berber e un lift, iar eu sunt un pussy că mă plâng. 

Pășesc pe străzile cartierului căscând gura la clădiri nevenindu-mi a crede cât de frumoase  pot fi, chiar și așa, cu izmenele întinse la uscat și cu fațadele rănite și înegrite de smog. Mers Sultan e o capsulă istorică încremenită ca o fantomă între undeva între Iad și Paradis iar eu mă simt privilegiat că pentru un timp mai scurt sau mai lung mi-am legat povestea vieții de numele său. Mi-am privit reflexia într-o vitrină murdară și m-am văzut pe fundalul unui imobil alb superb străjuit de doi palmieri înalți, printre noi s-a strecurat un hârb învăluit într-un nor albastru și din senin în minte i-am auzit vocea lui Ibrahim Ferrer… Joder! Acum știu de unde vine sentimentul ăsta de deja vu: cu clădirile ei art deco, cu moștenirea neglijată, cu toate socoletile ei rămase încă neîncheiate cu istoria… Casablanca este Havana Africii!!! 

Am traversat grăbit Boulevard Mers Sultan strecurându-mă transfigurat printre epavele legate-n sârme întrerupte din loc în loc de bolizi superluxoși de sute de mii de euro, acordând o extra atenție tigăilor puturoase, în doi timpi, pilotate inconștient de deja faimoasa falangă de papucari motocicliști de pe aici. Am parcurs Rue Ennarjiss privind în stânga și-n dreapta la clădirile minunate cu fațadele rănite cu fel de fel de firme dubioase și de graffitti-uri stângace până am atins Boulevard d’Alsace. De ce i-o fi spunând bulevard? E o stradă amărâtă, doar… Undeva la mijlocul lui se află destinația mea, o piață acoperită și labirintică: Suk Bin Jdia. E o piață veche și faimoasă iar dacă odinioară era “the shit” în Casablanca, acum pare c-a pierdut lupta cu vremurile moderne, inclusiv cu normele sanitare în vigoare cam peste tot prin Europa sclifisită și ipohondră. A renunțat la articolul hotărât “the” ca să-și păstreze cu mândrie și indiferență “shit”-ul. Arată ca dracu’… dacă spun că e murdară îi fac un deserviciu. E horror și cu zoaiele ei întinse la tot pasul e inamicul declarat al tuturor mocasinilor din piele întoarsă și a Loubutinilor cu toc de 12. În schimb e aliatul pentru o eternitate a cizmelor de grăjdar și a papucilor chinezești. Nu privi în jos, ignoră mirosul, reglează-ți respirația și ridică-ți ochii la tarabe căci pentru asta ai parcurs atâta amar de drum. Suk Bin Jdia e raiul bucătarilor de pretutindeni. Trec printr-un parfum inconfundabil de pâine caldă de cuptor pe lemne și nu rezist să nu mă opresc o țâră în dreptul tarabei. Legume proaspete de le mănânci din ochi îmi năucesc privirile… ce să fie? Napi, vinete, roșii, castraveți? Dovlecei normali, pitici sau sferici? Ardei. De care? Roșii sau verzi? Mititei sau mari? Dulci sau iuți? Munți de mentă fragedă îmi înăbușă respirația la fiecare adiere de vânt. Cât e legătura? Fructe uscate înșirate atrăgător în lădițe din lemn casetate sau expuse pe verticală îmi stârnesc poftele. Mirodeniile te orbesc cu culorile lor vii. Ajung la legumele conservate și aromatizate, preferatele mele. Vreau cinci-șase lămâi și harissa roșie. Cu ele în punguțe revin la taraba celui cu pâine de unde cumpăr “m’semmen” proaspăt (clătita marocană unsuroasă) din care rup o bucată pe care o scufund grăbit în harissa mea iute și citrică apoi o înfulec fără să-mi pese cât de tare pișcă. E un deliciu. Negustori agitați își strigă marfa, femei în kaftane colorate se târguiesc fără rușine. Undeva în spatele meu aud cotcodăcitul unei găini care-și număra ultimele bătăi de inimă. Fac câțiva pași și peste toată cacofonia aia răzbat cerșetorii tradiționali (ghayyat) care suflă ascuțit în “ghayta” (fluiere duble) iar gândul mi-a zburat imediat la șerpii dansatori din piața Jmaa F’na din Marrakesh. Nicăieri altundeva n-am mai văzut șerpi prin piețe. Ghayyat sunt din ce în ce mai rari pe aici, în schimb, de când cu pandemia, cerșetorii s-au înmiit pe străzi și cât de curând mă aștept să bage și cuțitul în noi. Trec pe lângă o grămadă de saci cu grăunțe de toate neamurile, pline ochi cu grâne, boabe de toate mărimile și pentru toate gusturile. Admir marginile frumos întoarse și cum sunt ei rânduiți. La un colț văd mușterii care târguiesc stridii. Sunt tentat… dar nu… mai bine mă abțin căci am povești grele cu stridiile. Un fum albastru mă anunță peste gloată că nu prea departe cineva sfârâie sardine pe grătar. Precis că le-a făcut “fluture”, le-a împachetat în pastă iute apoi lipit între ele… zvâc, direct pe cărbuni și de acolo în lipie desfăcută și unsă cu ceva sos… probabil misteriosul și hiper popularul “la sauce”. Măsline în zeci de nuanțe și de mărimi îmi fac cu ochiul, măcelarii strigă după mine dar eu îi ignor pentru că acasă n-avem frigider. Căcat, n-avem nimic înafară de praf… Praf! Mi-am adus aminte de ce mă aflam acolo: mătură, făraș, detergenți, prosoape, găleată, teu de spălat pe jos, mănuși, săpun… E timpul să le târguiesc căci mă așteaptă de ceva timp…