Încep să duc dorul… nu, reformulez, nu-i chiar așa… Vreau să spun că nu mai privesc chiar atât de disprețuitor la adresa din Calle Sagasta pe cât o făceam înainte de mutare. Motivul sunt de fapt două; Îl las deoparte pe plodul făcut cu Ussain Bolt de deasupra mea, ăla e doar agitat. Mă refer la cele două stârpituri instabile ca nitroglicerina de la etajul 4 (gemeni sau poate doar frați la distanță cel mult de un an, bănuiesc eu), ale căror urlete nerușinate le aud seară de seară izbucnind din senin (ca la un semnal) urmate inevitabil de valuri de sânge scuipate pe gât odată cu viața scurtată a părinților lor. Nu îi pot suprima nicicum, am tot încercat dar a fost inutil pentru că răzbat prin ferestrele care dau înspre curtea engleză. Mai întâi miorlăie cel cu voce mai groasă acompaniat la cel mult două secunde de vocea mai pițigăiată. Îi și văd cu gâtlejurile întinse, cu gurile larg deschise și cu căpățânile date pe spate precum înaripatele; Joder! Bieții părinți, niște martiri, efectiv le plâng de milă își joacă pe rând rollurile de good cop, bad cop. Azi a fost rândul tatălui s-o facă pe zbirul. Meah, nu m-a impresionat deloc. I-aș da un 6 și sunt chiar generos. A avut și zile mai bune, cam de un 8 sau -9. Cum le este și obiceiul, îi așează la masă, li se adresează calm minute în șir dar degeaba, întreg imobilul știe că e liniștea de dinaintea ofensivei căci în aer plutește o tensiune de s-o tai cu cuțitul. Dacă te lași cumva păcălit și scoți capul din tranșee ai pus-o, ești dilit în cască de un franctiror. Subit, ceva se petrece și iadul se declanșează ca la un semnal. Vu-vruuum accelerează tatăl doar-doar i-o calma la timp, efectiv ca la un drag race american, cu urme de cauciucuri pe asfalt, dar degeaba, glonțul a ieșit pe țeavă iar ostilitățile au și început… Ay puto!… tralalalalalala… scurt. Ăia micii se repliază complet neimpresionați de performanță, își schimbă câteva priviri pline de subînțeles și încep să urle (pe rând), situație care ne ridică tuturora din bloc tensiunea; tatăl numără milisecundele după un algoritm numai de el știut apoi mai aruncă în cursă un muscle car v8 cu supralimentare… vu-vruuuuuum! … apoi se lasă liniștea. Nu ne păcăleau deloc căci o știam cu toții că ăia micii doar cumpănesc un pic asupra strategiei, realiniază telemetrele de artilerie, bagă obuze proaspete pe țevile tunurilor, închid culasele și ca să-i dea bice din nou unui proaspăt baraj de artilerie la 200 decibeli: oaaaaaaa… no me gustaaaa... Seară de seară ne confruntăm cu același sfânt ritual epuizant pentru întreg imobilul.
Ieri, însă, a fost rândul lui bad cop, adică al ei. O la la! Muuuuua!, ay que rico, un adevărat regal! Am trăit o performanță demnă de un as. Am auzit zgomotul familiar de farfurii așezate pe masă, au urmat tacâmurile, invitațiile la masă, niscaiva amabilități și o tentativă de bună dispoziție apoi plozii răzgâiați și-au început ofensiva cu un ușor schimb de focuri, pe alocuri chiar prietenesc: “mamaaaaaaaaaa”… “uauauaaaaaaaaa”… “nooooooooo….no me gustaaaaaaaaaa” … The good cop, adică tatăl, anticipând că nu e ziua lui și-a tras obloanele și s-a ascuns în adăpostul lui atomic. Complete shut down lăsându-i scena deschisă “Doamnei cele Grase”. Dânsa a urcat pe scenă în aplauze și și-a început aria. Nicicând n-am mai fost martor la un așa potop de blesteme glazurate cu tunete și fulgere azvârlite de-a valma atât de copios la adresa dumnezeirii, sfintei treimi, lui San Francisco, daravelei lui bărbac’su neretrasă la timp precum și a maicii preciste. Efectiv s-a întrecut pe sine. În urechile mele zbieretele ei se contopiseră în ceva nepământean, oricum nemaiauzit vreodată, în ceva gen “blestunfulgere”… dacă eram în State m-aș fi întins fulgerător la podea numărând secundele în așteptarea sunetelor inconfundabile făcute de un shotgun armat, de două bubuituri, de zgomotul de perete din cărămidă prăbușit în gol urmate de liniște… hai, poate și de un eventual fâlfâit de aripi de porumbel în pragul infarctului dar așa, știindu-mă în Spania, m-am mulțumit să îngheț pe canapea. Oricum, intervenția ei a fost într-atât de eficientă încât tot imobilul activase planul de evacuare în caz de calamitate. Mucles total! Super impresionant!
Madrid – Blasco de Garay 20
