“Încotro?” Bună întrebare. “Tangier” îmi este răspunsul. “Nu, încotro, ci ÎNCOTRO” încerc s-o formulez înc-odată însă, de data asta, cu nuanțe nițel mai filosofice dar nu mă ajută cu nimic căci răspunsul primit a fost un simplu ridicat de umeri. Cândva i-am promis cuiva că ne vom revedea în Tangier și acum mă țin de promisiune. Îmi dezlipesc privirile de la apele albastre și mi le pironesc în ecranul telefonului ca să constat că e-n continuare mort. Îl car după mine degeaba. E bun, eventual, doar de scuză ca să evit conversațiile nedorite… Covidul lui pește… Și-a pierdut recepția de când am părăsit portul din Barcelona, loc în care vasul s-a oprit “din motive tehnice” sau pentru că e o “escală tehnică” planificată, n-am priceput eu prea bine ce dracu mi-a bânguit stewardul chestionat așa că mă calmez optând pentru răspunsul cel mai plăcut urechilor. Deci, nu ca să ia alți pasageri. Bun, respir ușurat; nu sunt un idiot. Ar fi fost culmea să mă fi putut urca pe el din Barcelona în condițiile în care părăsisem orașul cu numai două zile în urmă spre Sete, în Franța, ca să mă îmbarc spre Tangier. Meet me in Tangier. 

Planul meu ticluit încă din perioada mea de confinement, în Casablanca, era super simplu: reziliam contractul de închiriere cu proprietarul apartamentului meu din Madrid, împachetam tot în cutii, le depozitam la Malaga, luam mașina și motocicleta, le duceam în sudul Spaniei, găseam ceva de lucru acolo, se deschideau frontierele, lăsam job-ul, încărcam tot și traversam cu tot cu haine, mobilier și troace Gibraltarul. Easy peasy. Prima parte a planului meu s-a derulat ceas, adică partea cu rezilierea contractului și cu căratul cutiilor, ceea ce trebuia să-mi fi dat de gândit căci nu-mi prea stă în obișnuință să-mi meargă trebile exact așa cum mi le creionez de la-nceput pe hârtie, adică niciodată, însă mi-am zis că, în sfârșit, mi s-a schimbat și mie norocul așa că mi-am frecat palmele plin de mulțumire și mi-am văzut mai departe de visare. La finele lui Iulie am predat cheile, am închis ușile apartamentului și off you go to Malaga. Și din acel moment mi s-a bășit mireasa. Totul a pornit de la un bec aprins aiurea-n bordul mașinii. Frânele, cică. Am să merg la Porsche să mi le verifice pentru că n-am reușit să-i dau de capăt de unul singur, și dacă tot sunt acolo hai să-i schimb și fluidele, inclusiv în cutia de viteze. Drumuri, bani, delay-uri, programări, piese speciale (deh, clasică) așa că am apelat la sor-mea să mă găzduiască. Deci, pa job în Malaga, pun-te pe așteptare lângă Madrid. Una peste alta vreo două săptămâni mi le-am petrecut rezolvând problema becului din bord. Un senzor de ABS prăjit, schimbă-l, descoperă nuș’ce căcățel, schimbă-l și p-ăsta, schimbă una, schimbă alta; ca la doctor. N-ai nimic până intri pe ușa lui… bani, nervi și drumuri. Oricum nu puteam ajunge în Maroc așa că nu eram prea agitat. Mi s-au oferit niște oportunități de a lucra în Madrid așa că mi-am zis că, dacă tot mai stau pe aici, hai să las din hanțele luate cu mine în mașină la depozitul din Malaga, iau de acolo cele necesare bucătăriei și când plec spre Maroc fac switch-ul înapoi. Perfect, dă fuga la Malaga și fă ce ți-ai propus apoi întoarce-te la Madrid. Într-o vineri seară, la nici câteva zile de la revenirea la Madrid, primesc din senin o hârtie din Maroc care, cel puțin în teorie, îmi permitea intrarea în țară. În loc să mă pregătesc pentru ce e mai rău, aleg să pierd weekendul așteptând plin de scepticism să văd ce mi se va spune la Consulat după ce le arăt hârtia. Zis și făcut, Luni mă duc lejer, fără griji și… meeting, nene, la ușile consulatului unde un milion de oameni cu hârtii în mâini se agitau călcându-se în picioare, ambulanțe, poliție… What the fuck?! N-aveam nicio șansă să mai fac ceva în ziua aia așa că mă repliez și decid să procedez mai înțelept. A doua zi revin la 6 dimineața. Eram al 7-lea sau al 8-lea, nu eram sigur. Muy bien. În două ore eram peste 200, cineva a ieșit în balcon, a ținut un discurs în Darija iar oamenii s-au bulucit pe două rănduri. S-a futut toată ordinea. Ca peste tot, unii au profitat și haidi pa… eu m-am băgat la nimereală unde am mai apucat. Shit! Nu știu cum se face dar reușesc să intru. Fără nicio speranță, urc la Consul, aștept circa 5 ore și, contrar tuturor așteptărilor mele, poc, din senin, primesc un laisser-passer. Din acel moment totul devenise real iar bolovanul a luat-o la vale. Perfect! Pe 1 Septembrie trebuie să mă prezint la noul meu job în Agadir, deci, plec spre Malaga, las ce am de lăsat, iau ce am de luat, mă urc pe ferry, traversez spre Ceuta, trec granița y ya esta. Simplu. Wrong, nimic nu-i simplu în viața mea iar eu trebuia s-o fi știut-o deja. Sun la Transmediterranea. La compania de transport nimeni nu mi-a răspuns, biletele dispăreau de pe ecran cu viteză, eram în cumpănă: ce fac? Am preluat inițiativa și mi-am cumpărat un bilet sincronizându-l cu testul Covid ca totul să fie smooth. O laie. A doua zi, după ce am cumpărat biletul, insist să sun la Transmediterranea legat de un detaliu fără însemnătate și la un moment dat aud o voce la capătul celălalt al aparatului și QED… mi se confirmă (again) că nimic nu-i simplu în viața mea. “Como??? Din Ceuta nu se poate trece în Maroc? Granițele sunt complet ferecate??? Numai din Franța și Italia? Fuck me!” Sweet mother of Jeezas, change of plans. Îmi amintesc de sutele de oameni de la Consulat și mă apucă amocul. E clar că nu toți își pot permite 1000 și ceva de euroi un bilet de avion către patria lor natală. Când, plm, găsesc bilet din Franța spre Maroc la compania sufletului? Cum se numește? GNV?! Doar ei operează? Wow!.Site-ul lor era blocat și nici nu era de mirare; Cineva le-a acordat monopolul pentru Maroc, cererea e uriașă iar biletele lor se mai găsesc doar la speculă, la companii-căpușă, de “turism”. Problema nu era că dinspre Malaga înspre Ceuta făceam o oră și jumătate și că din Sete, Franta înspre Tangier făceam 45 ore, ceea ce m-a dat complet peste cap era că din Sete înspre Maroc aveam doar două curse pe săptămână, și alea la naiba, împrăștiate ca dinții babii până târziu în Septembrie, adică cu mult peste data la care trebuia să mă prezint în Agadir. Mounir, “șerpașul” pregătit să mă bage sub osia camionului, îmi spusese că știe din surse sigure că Marocul, în Septembrie, plănuiește o nouă carantină așa că aveam la dispoziție foarte puțin timp să mă mai mișc. GNV. Bun… Uat de fac?! 45 Ore?! Ce dracu, italienii ăștia merg cu spatele? Numai la Costa Concordia mă gândeam. Sper să nu aibă vreo româncuță aprigă cu el pe puntea de comandă. Ăștia sigur merg înspre Maroc sau fac înconjurul Mediteranei? Știu cel puțin un căpitan grec care te ia din Athena și în 45 ore te lasă în freză cu bagaje cu tot la piciorul Statuii Libertății dintr-o întoarcere cu frâna de mână trasă. 

Whatever, am găsit o cursă care mă plasa cât de cât în limite cu testul Covid dar mă lăsa la granița cu Algeria, la Nador. Asta e, nu-i bai, arunc la gunoi biletul de Ceuta, cumpăr pe cel de plecare din Sete, le achit mâna și piciorul cerute pe biletul de îmbarcare însă acum mă confruntam cu o altă situație de criză: ferry-ul meu părăsea portul a doua zi la orele 20. Bun, fac eu socoteala, cu puțin efort ajung la timp. O să fug spre Malaga, las ce las, iau ce iau, gonesc grupa mare și ajung la barcă pe la orele 18. Citesc mai atent pe bilet și văd o subnotă: prezența obligatorie la 16:00… Căcat, repliere de trupe; pa Malaga, pa sud, călătorim spre nord cu ce am pe mine. Adică fix o frecție. După calculele lui Waze beneficiam de o fereastră de vreo două ore pentru pipi și benzină pe care, însă, trebuia s-o exploatez cu cap. Lux… Dă-i, fugi ca bezmeticul 1200 km, dormi o oră într-o benzinărie, rupe-te de șale în hotel Porsche zidit între cutii cu troace de bucătărie și cu trei tricouri, și aleargă ca nebunul prin Sudul Franței ca să ajungi la Sete dopat cu energizante și cu cafele. Dacă-mi luau sânge în dimineața cu pricina probabil c-ar fi jurat că le-am adus mostre prelevate dintr-un grajd de taurine în călduri; băusem atâta Redbull încât după fiecare pârț scuturam dozele împrăștiate pe lângă mine păcălit că mai găsesc vreo gură rătăcită prin vreuna. Anyfuck, ajung conform programului impus, sunt invitat să parchez într-un hangar printre alte mașini, iau hârtiile cu mine, mă duc la birourile GNV să mi se confirme biletul, stau într-o coadă uriașă cu masca pe față, îmi vine răndul… Cum? Nu e bun testul rapid? Se acceptă numai testul PCR? What the fuck?! Really? Cu alte cuvinte pierdusem barca. Tot efortul depus fusese neantizat în doar două vorbe căci fără testul PCR și cel serologic nu-mi confirmau biletul nici în ruptul capului. Unde dracu-l fac așa, pe nepusă masă? În Sète? Era vineri 17:00, început de weekend. În Franța. Pus în fața acestei situații nu-mi mai rămăsese decât să mă așez cuminte la o masă picior peste picior, să-mi comand un pahar de vin și să mă zgâiesc socialist la burghezimea trecătoare. Un weekend întreg. Luni dimineața, la ora 6, mă prezint la o clinică recomandată pentru așa ceva și mă plasez într-o altă coadă nebună. A câta în ultimele 72 ore? După ce am așteptat de mi s-au lungit urechile într-un friguț de mă apucaseră șalele, iese o babă acră și uscată și, judecând după culoarea pielii ei, uitată într-o tavă de cuptor reglat la 220 grade, care mă întreabă: “aveți programare de la medic? Non? Degaje“? O durea fix în scoică. “Ia ascultați la gagica asta mișto care sunt eu azi, băi, asimptomaticilor! Azi facem doar 30 de teste deși presa urlă că sunt cereri pentru aproape 900000 pe lună, da?” le-a aruncat în sictir celor 87 de oameni înghețati cu orele în coada din fața clinicii. Barajul de artilerie napoleonian lansat în urma babii e jenant de descris aici… N-am avut nevoie de cunoștințe de franceză prea mari ca să recunosc o “muie” legitimă adresată cuiva la super nervi, numa’ că după urările de bine adresate stafidei s-a intonat Marseilleza… “aux armes citoyens… a fost ultima chestie pe care am mai auzit-o după ce am dat colțul luând-o la picior înapoi înspre hotel. De revoluții îmi arde mie buza acu?

“Pfft…fără programarea sufletului condiționată, desigur, de o altă programare nimic n’est pas possible în țara baghetelor tari și a babelor uscate și prăjite, pe tocuri de 12. Cunoști prea bine sistemul. Ghicește de unde, merde, a fost adus și implementat la noi? Oui, exact, ai ghicit, de la francezi... Minunat. Realizând că-n Montpellier singurul lucru simplu pe care-l poți face e să te alegi cu mahmureli am decis să-mi încerc norocul prin regiune. Fuck local, go regional. Ounde făceam eu acu testul repede în Occitania ca să prind următorul ferry? Au urmat cele mai nebune 12 ore din viața mea. Sete, Montpellier, Marseille, Perpignan, … La un moment dat rătăceam în cercuri între orașe cu ochii în internet după clinici deschise între pauzele lor dese de amouse-bouche stropite cu vin. Găseam o clinică deschisă, trăgeam de volan, sunam și mi se tăia macaroana. N’est pas possible. Am tot făcut-o până când am realizat că rulez legal pe șosea cu cotul scos pe portieră și că de acum admiram peisajele. Să te fut, nu ești aici pentru turism, remember? Cândva visasem să trec podul Millau, o bijuterie inginerească; ei bine, luni am făcut-o de două ori în trei ore… 

Am străbătut Occitania în lungul și-n latul ei căutând să-mi fac testul Covid, n-am reputat niciun succes, e drept, însă eram satisfăcut într-o oarecare măsură căci nu plecasem de acolo chiar cu mâna goală: am plecat foarte nervos. Sete, Perpignan, Montpellier, Beziers… you name it, toate au câte un “La comèdie” strecurat pe plăcuțele cu nume de strazi, pe edificii, în denumirile de terase, pe brutării, pe mașini etc, probabil de-ai dracu, zic eu, doar ca să-mi aducă aminte cât de funny e viața mea în ultima vreme. Moliere, lick me. Know what, sătul de croissants și de cafele scurte m-am decis să go back to common sense, adică back to Spain. Barcelona, să fiu mai exact… Yes, that’s right, fuck regional, go global. Trec granița la loc, ajung seara la hotel unde mă cazez și cad lat înjurând-o pe smochinita aia de la clinică. A doua zi îmi beau cafe con leche în tihnă, mistui un pan amb tomaquet, mă șterg la gură cu gesturi de lord, trag un râgâit satisfăcut, opresc un taxi, mă prezint la o clinică aleasă la mișto, acolo găsesc o coadă relaxată, iese o blondă pitică și amabilă c-un pad sprijinit într-un decolteu surrealist de uriaș, îmi cere socoteală, notează numele meu și c-un zâmbet super sincer îmi zice: la 11:30 e bine? Si, gracias! La 11:30 am intrat pe ușă și la 11:45 am ieșit pe ușă. Wow!… No drama, no comedy, that simple… Moilere, I know a place where you can stick your comedy… Coño, en tu culo ar zice Cervantes

Privesc la linia orizontului încercând să disting coasta Spaniei ascunsă de nebula ridicată de valuri și mi se strânge inima în piept știind că n-am s-o mai văd cel puțin o bună bucată de vreme de acum înainte. Roaming Maritim? What the fuck is that? 4,5 Euro minutul la doar câteva mile de coastă? Mișto. Orange, să te iau și pe tine la măciuci. Lumea chiar a înebunit de-a binelea. Quo vadis, domine? Tangier. De ce? Pentru c-acolo am un rendez-vous cu fericirea. 

September, somewhere crossing the Gibraltar Strait